Iertarea (primită şi dată) lasă amprenta pentru veşnicie

Ne simţim uşuraţi şi parcă ne revine seninul când ni se oferă iertarea, mai ales dacă ar fi fost întemeiate motive să nu o primim, dar ea se transformă în apăsare şi negură când nu suntem dispuşi să o dăm mai departe aşa cum am primit-o, fără merit.

Mereu pornim să calculăm cât am dat altora şi, deci, cât putem pretinde să primim. O răsturnare a modului de calcul al datoriilor şi creditelor, pornind de la măsura neaşteptată şi riscantă a lui Dumnezeu, ni se oferă în pilda cu datornicul iertat de colosala datorie de zece mii de talanţi (ca la 300 t aur) şi care apoi refuză la rândul său să dea mai departe iertarea unui datornic al său 100 de dinari (ca la 30 g de argint)…

Să încercăm să înţelegem împreună ce se întâmplă între două momente din parabola cu pricina (oferită de Isus ca răspuns dat lui Petru, care întreba de câte ori trebuie să ierte: „de 7 ori?”. „Nu, de 70×7”). Dincolo de firul narativ, de asemănarea şi diferenţa dintre cei datornici, sunt două atitudini ale stăpânului: întâi, ascultând rugămintea primului datornic care cerea păsuire, îngăduinţă, răgaz, „milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”; apoi, „mâniindu-se, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria”. Motivul acestei schimbări, acestei treceri a stăpânului de la o iertare colosală, fără noimă, fără temei şi fără acoperire, la o pedepsire drastică, fără reducere şi indulgenţă? Motivul este tocmai inima primului datornic iertat, care a rămas neschimbată, intactă, neînmuiată, care nu a păstrat amprenta iertării primite. Acea amprentă lăsată în inima datornicului faţă de Dumnezeu – care suntem fiecare dintre noi –, acea amprentă este cheia de intrare în Împărăţie. Este o amprentă lăsată, evident, nu pe piele, ci pe inimă. Iar amprenta rămâne dacă iertarea primită de la Dumnezeu este dată mai departe, din inimă. La întâlnirea definitivă cu Domnul ni se va cere „parola”, ni se va cere… să ne identificăm! Pentru a intra, ni se va face „scanarea” inimii cu lentila iertării oferite în viaţă, din inimă… Şi, de fapt, este însăşi amprenta lui Dumnezeu, căci iertarea Lui nu e doar o dezlegare, o ştergere a răului comis, ci, prin ea, Dumnezeu ni se comunică pe Sine, iar când iertăm la rândul nostru Lui Îi facem loc.

Da, vom spune, frumos poate, dar departe de realitate şi de dreptate! Nu e uşor şi nu e drept! Căci cine a comis un rău trebuie să plătească. E o logică şi un principiu de dreptate! Ei bine, parabola vorbeşte, se adresează tocmai simţului nostru de dreptate şi ne pune pe noi ca metru de măsură, dar începând cu datoria noastră, nu cu datoria altora. Începe cu primul datornic – oglinda datoriei noastre nemăsurate faţă de Dumnezeu pentru a trece, apoi, cu al doilea datornic, la cele pe care ni le datorează ceilalţi. Privită din acest unghi, logica şi perspectiva principiului dreptăţii apare neînchipuit de dezechilibrată. Cineva care, neconstrâns şi aparent dezinteresat, iartă fără limită, fără motiv şi fără acoperire, este, după această logică, nedrept. Apare, în felul acesta, inevitabil, gândul eretic: cel nedrept… este însuşi Dumnezeu. Încalcă legea dreptăţii!… Pentru că dreptăţii lui Dumnezeu i-o ia înainte milostivirea. Când ţinteşte spre noi această milostivire şi ne nimereşte în muntele de datorii faţă de El, nu doar că ni-l preface în praf, ci ne şi face asemenea Lui, ne imprimă amprenta Lui. Mânia stăpânului din pildă apare când preferăm logica noastră, a aşa-zisei dreptăţi (şi care nu ne avantajează), logicii lui Dumnezeu, cea a milostivirii.

Bine, vom zice iar, dar la nesfârşit? În Biblie, strigătul oribil al lui Lameh, descendentul lui Cain, care ameninţă să ucidă nu de 7 ori (cât stabilise Dumnezeu pt Cain), ci de 70 de ori 7 pentru o ceartă (Gn 4,23-24), este atenuat de legea talionului, care măcar pune frână mâniei, introducând criteriul proporţionalităţii în răzbunare: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Există în primele cărţi ale Bibliei doar câteva aluzii la milostivire, dar numai către fraţii de credinţă. În timpul lui Isus, rabinii sugerau să se ierte până la de 3 ori nedreptatea suferită, pentru a arăta clemenţă. Petru a propus de 7 ori. Răspunsul lui Isus spune că iertarea nu e o chestiune de numere, de limite, şi care, o dată atins te-ar scuti de iertare pe mai departe. E o chestiune de zi cu zi, pentru că zilnic suntem nevoiaşi ai iertării Domnului, de dat mai departe.

Şi care sunt motivele pentru  care nu iertăm?

„Pentru ca celălalt să se schimbe, să devină mai bun, să se convertească, să se îmblânzească”. „Poate nici nu ştie celălalt de câte ori l-am iertat şi poate chiar ar dispreţui gestul meu”. Dar, atenţie! Nu iert pentru ca celălalt să se schimbe, ci pentru că eu am urgentă nevoie să mă schimb!

Iertarea lui Dumnezeu  poate fi oprită doar de refuzul omului de a ierta, la rândul lui. Nu Dumnezeu încetează, ori se oboseşte să ierte, ci noi, care am devenit impermeabili, aidoma pământului uscat şi ars care, dacă nu e lucrat, arat, răscolit, respinge ploaia…

E greu, dar este şi o invitaţie la a ruga Izvorul iertării să ne păsuiască, să ne prelungească timpul de învăţare şi exercitare a iertării din inimă, după măsura pe care noi o dorim faţă de noi înşine.

Pr. Cristian LANGA