Icoana Schimbării la Față

Izvorul temei iconografice se află în Noul Testament și îl întâlnim în evangheliile după Matei, Marcu, Luca, precum și în epistola Sfântului Petru. Pericopa de la Sfântul Matei ne istorisește că Iisus a luat cu sine pe apostolii Petru, Iacov și Ioan și s-au urcat pe muntele Taborului schimbându-se la față înaintea lor. El purta haine strălucitoare, alături fiind profeții Vechiului Testament, Moise și Ilie.

Scena este împlinită de cuvintele Tatălui și de norul luminos: Acesta este Fiul meu cel iubit, în care bine am voit. Pe acesta să-l ascultați.

Sfântul Marcu sintetizează acest eveniment, relatând că Iisus s-a schimbat la față înaintea lor, iar veștmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul.

Dintre Sfinții Părinți, Ioan Gură de Aur constata spaima apostolilor ce au căzut cu fața la pământ la vederea luminii puternice, iar Grigore Palama este cel care dezvoltă tema luminii necuprinse și necreate a lui Dumnezeu ce s-a arătat pe Tabor. Momentul sărbătoresc este cinstit la data de 6 august, iar despre acest eveniment se crede că ar fi fost prăznuit încă din veacul al IV-lea de către Sfânta Elena, pe locul de pe muntele Taborului, acolo unde Domnul s-a schimbat la față. Atât în Răsărit, cât și în Apus serbarea ei o aflăm a fi menționată încă din prima jumătate a veacului al V-lea, de când avem cuvântări festive ținute de patriarhul Proclu al Constantinopolului, Sfântul Chiril al Alexandriei, papa Leon cel Mare.

Sărbătorirea acestui praznic s-a generalizat în întreg Răsăritul prin secolul al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imnuri pentru slujba zilei.

La noi în țară, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Preobrajenia sau Probejenia. Ca sărbătoare împărătească este inclusă în cele 12 icoane prăznicare, aflându-se pictată în registrul superior al catapetesmei, deasupra icoanelor Mântuitorului și a Fecioarei cu Pruncul.

Iconografia temei e aproape aceeași, neschimbată, cuprinzând într-o formă sintetică trei munți stilizați, pe ale căror vârfuri sunt așezați Mântuitorul în centru și profeții Moise și Ilie în cele două părți simetrice. La baza muntelui sunt pictați cei trei apostoli amintiți, astfel se poate sesiza contrastul vădit între cele două părți compoziționale. În partea superioară, Hristos apare ierarhizat și imobilizat, dominat de o pace transcedentă, înconjurat de chipurile lui Moise și Ilie, ce construiesc împreună un cerc perfect. Partea inferioară prezintă pe cei trei apostoli care par a fi aruncați de pe vârful abrupt, înspăimântați de viziunea strălucitoare. Aceasta opoziție accentuează cu mijloace artistice caracterul necreat al luminii în scena Schimbării la Față.

Analizând evenimentul tainic după relatarea Sfântului Evanghelist Luca ni se menționează că cei trei apostoli s-au trezit din somn și au văzut slava Domnului. Sfântul Petru va fi în cele mai multe cazuri redat în genunchi, sprijinit în mâna stângă, iar cu mâna dreaptă ridicată spre ochi sugerează ideea neputinței de a privi lumina divină. Sfântul Ioan, păstrându-și mai totdeauna locul central, cade, întors fiind cu spatele la lumină. Sfântul Iacob este pictat ori fugind, ori prăvălindu-se pe spate.

Hristos, elementul central al compoziției este în ceruri (în icoane El nu atinge cu picioarele muntele), așezat fiind într-o mandorlă formată din cercuri (sau forme ovale) concentrice, ce simbolizează totalitatea sferelor universului creat. Aceste cercuri cuprind misterele creației divine. Prezența unei stele cu cinci colțuri înscrise în spațiul circular ilustrează norul luminos, semn al Duhului Sfânt și izvor transcendental al energiilor divine.

Cei doi profeți simbolizează Legea Veche și profețiile, moartea și viața, deoarece Moise a murit, dar Ilie a fost răpit viu la cer într-un car de foc; cei doi sunt considerați mari vizionari de pe munții Sinai și Carmel.

Dionisie din Furna descrie modul în care trebuie a fi redată scena în iconografie: Munte cu trei vârfuri, în vârful cel din mijloc Hristos, cu haine albe ca lumina, stând și binecuvântând, și împrejurul Lui lumină cu raze; în vârful cel din dreapta proorocul Moise, ținând tablele, iar în vârful cel de-a stânga, Ilie și amândoi stând plecați ca niște slugi cu rugăminte, privind către Hristos. Și mai în jos de Hristos trei Apostoli: Petru, Iacov și Ioan, fratele lui, zăcând jos pe brânci cu fața la pământ și uitându-se în sus uimiți. Și dinapoi, pe o parte a muntelui, iarăși Hristos, suindu-se cu cei trei apostoli și arătându-le vârful muntelui. Și de cealalaltă parte a muntelui, iarăși Apostolii coborându-se cu frică și uitându-se înapoi, și Hristos se coboară pe urma lor binecuvântându-i.

Revenind la analiza icoanei, amintim că unul din cele mai vechi exemple vizând acest subiect este mozaicul de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde Sfinții Apostoli Ioan și Iacov sunt pictați în genunchi, ridicând brațele în gestul rugăciunii, în timp ce Sfântul Petru este redat cu capul plecat, ferindu-se de lumina cea mare și purtând în mână un cort mic. În unele reprezentări, cele trei figuri de la baza compoziției sunt pictate fără nimburi, iar alteori, precum în veacul al XI-lea, aureola îl încadrează doar pe Iisus.

Prin Schimbarea la Față a Domnului, Hristos și-a arătat strălucirea Sa dumnezeiască, înainte de Patima și Învierea Sa, tocmai pentru a lumina mințile ucenicilor și ale noastre spre a înțelege că El s-a dat pe sine însuși de bunăvoie pentru mântuirea lumii. Alături de icoana pe care o vedem în ziua praznicului, cântările bisericii transpun în acord armonic această taină mai presus de firea noastră omenească: În munte te-ai schimbat la Față și; pe cât au cuprins ucenicii Tăi, Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au înțeles că dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bunăvoie și lumii să propovăduiască că Tu ești cu adevărat raza Tatălui ( Condacul sărbătorii).

Prof. univ. dr. Marcel MUNTEAN