Gânduri de Crăciun

Despre Ion Agârbiceanu (1882 – 1963), cunoscutul scriitor şi publicist, membru corespondent al Academiei Române, se cunoaşte poate mai puţin că, din 1906, a fost preot greco-catolic. A slujit în Munții Apuseni, lângă Abrud, până în 1910, apoi în com. Orlat, jud. Sibiu, până în 1916. Odată cu retragerea trupelor românești a trecut în Vechiul Regat, împreună cu familia, şi acolo a funcționat ca preot militar la corpul voluntarilor ardeleni. În decembrie 1918, după multe peregrinări, s-a reîntors în parohia sa, Orlat. Din 1919 și-a început bogata activitate literară şi publicistică. În 1930 a fost numit protopop-paroh I al Clujului şi în 1931 a fost ales canonic al Capitlului Catedral de Cluj-Gherla.

În apropierea marii sărbători a Naşterii Domnului, readucem în atenţia cititorilor câteva „Gânduri de Crăciun” ale Pr. Agârbiceanu, publicate în Curierul Creştin, ziarul oficial al Eparhiei de Cluj-Gherla, nr. 24 din 15 dec. 1930:

„Rațiunea și adeseori și inima noastră, nu se împacă cu simplitatea venirii în lume a Fiului. La împlinirea vremii prorocită în viziuni arzătoare, așteptată cu înfigurare de lumea întreagă, cufundată în pesimism greu și în sărăcie spirituală și materială, când a bătut marele ceas, tras din eternitate de Părintele, când s-a deschis din nou cerul, când s-a petrecut cel mai mare eveniment de la întemeierea lumii, – cum să înțelegem și să ne mulțumim cu o naștere în iesle, la închinarea câtorva păstori simpli, sau a magilor veniți de departe? Însăși cântarea îngerilor în Noaptea Sfântă ne pare prea săracă, prea în taină. Firea omenească ar fi dorit un mare fast, o mare strălucire, o zguduire din temelii a pământului, o vestire înfricoșată în lumea întreagă.

Mereu vom fi impresionați de imaginația noastră și vom fi sub teroarea simțurilor noastre. Măreția desfășurării unui eveniment o vom vedea prin ceea ce ne aduc la cunoștință văzul și auzul trupesc, iar văzul spiritual întreg ne e păstrat pentru viața cea fără de moarte.

De la începuturile lumii, «Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria». Dar chiar această nesecată măreție a Universului, materială și trecută prin simțurile noastre, vorbește, nu acelora care deschid numai ochii trupului, ci mai ales acelora care îndeamnă spiritul să-și ridice pleoapele. Din frământarea imaterială a duhului, din gând și din rațiune, din simțire și sentiment, se cunosc, ca prin oglindă abia, realitățile Spiritului Atotputernic. Cine nu trăiește prin spirit, nu poate cunoaște nici pe Dumnezeu, nici nu poate înțelege căile Lui, și va rămâne nebunul Psalmistului, care «a zis în inima sa: nu este Dumnezeu».

Dacă simplitatea Nașterii Mântuitorului, ca fapt relatat de Evanghelie, o supunem unei analize spirituale, cu sinceritate și fără niciun gând preconceput, ne mirăm noi înșine nemaiîntâlnind în realitatea istorisirii evanghelice niciun element care să nu fie compatibil cu marele fapt al Nașterii Fiului.

Ce ne mai poate răzvrăti împotriva Nașterii într-o iesle a lui Isus, în loc de strălucite palate împărătești, când vom gândi și vom simți, când vom crede, că Cel ce s-a născut nu e un simplu proroc sau viitorul împărat, ci însuși Fiul lui Dumnezeu «prin care toate s-au făcut». Ce importanță putea avea pentru o faptă a Ziditorului tuturor, staulul sau palatul? Pentru ce ar fi o micșorare a lui Dumnezeu petrecerea în staul, după ce El petrece în cer și pe pământ pretutindeni și umple totul cu puterea Sa? Ce degradare poate fi pentru un împărat, când intră într-un bordei sărac? Ce micșorare are soarele prin faptul că se reflectă și în mare și într-o baltă, și într-un picur de apă? Că luminează și florile și buruienile?

Dumnezeu nu se poate micșora nici nu se poate umili, oriunde ar vrea să dea dovadă de existența Sa în lucrurile zidite de El. Nici întrupânde-se în om, deci născându-se într-o iesle, Ziditorul nu poate pierde nimic din strălucirea Sa.

Și Mântuitorul a venit în lume să mărturisească Adevărul etern, nu adevărul omenesc, să ne familiarizeze cu faptele Domnului, nu cu faptele omului. Să înțelegem viața în spirit și adevăr, nu după rătăcirile minții, ale fanteziei, sau ale dorințelor noastre.

Chiar dacă Hristos s-ar fi născut între toate semnele puterii divine, nu L-ar fi adorat, nu ar fi crezut în El aceia care nu știu, ori nu vor să trăiască după poruncile spiritului. Pentru că nu uimirea simțurilor naște credința, ci înfrânarea și înălțarea spiritului. De aceea, să nu se împiedice gândul și inima noastră de simplitatea venirii în lume a Fiului. Pentru Cel ce le-a creat pe toate, nu poate fi nici o micșorare în această lipsă de strălucire lumească. El nu avea nevoie de o minune nouă, atunci când se petrecea cea mai mare: Nașterea Dumnezeului – om.

Pământul nu s-a despicat la Nașterea Domnului, dar s-au deschis cerurile, și îngerii vesteau cele trei mari porunci ale vieții celei superior – omenești: Mărire lui Dumnezeu, bunăvoire și dragoste între oameni, pace pe pământ! Mesajul central al Evangheliei ce avea să fie vestită de Cel ce se năștea om, și în același timp singura temelie a unei adevărate și superioare vieți omenești: a veții în spirit, în adevăr și iubire”.

V.S.