Focul încrucișat al Crucii

Ne aflăm într-un „foc încrucișat” al calendarului liturgic, generat de Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci și început acum câteva zile cu „Duminica dinainte” pregătitoare, apoi sporit cu Ziua Crucii propriu-zisă și, în fine, încheiat cu „Duminica după”, mâine. Din bogata ofertă a cuvintelor Scripturii pentru acest însemnat moment al începutului de an bisericesc, aș dori să ne oprim împreună asupra a două dintre ele: După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuia să se înalțe fiul omului… și Așa a iubit Dumnezeu lumea că a dat… Și mă opresc intenționat la această formă de frază nedusă până la sfârșit pentru a putea desprinde mai fidel înțelesul ei. 

Imaginea cu şarpele de bronz, menţionată în Vechiul Testament în cartea Numerilor, este desprinsă din cele întâmplate poporului Israel în timp ce se afla în deșert, când mulți au murit mușcați de șerpi veninoși. Moise, inspirat de Dumnezeu, a ridicat pentru popor un șarpe de bronz, astfel încât cine îl va fi privit nu ar fi murit, în ciuda mușcăturilor. Toate acestea le-a făcut Moise în mod figurat, gestul său fiind o prefigurare a crucii lui Isus (In 3,14).

Exaltarea, înălţarea, afirmarea crucii nu e o amenințare, căci nu e împotriva nimănui crucea, ci e un memento că nimeni, nici măcar călăul, nu este exclus de la iubirea care vorbește în acea cruce („Iartă-le lor că nu ştiu ce fac”). Şi nu e promovarea ostentativă, sadică sau inconștientă, a unui instrument de tortură sau de execuție. Unii au venit, în zilele noastre, batjocoritori faţă de crucea lui Isus, să propună ideea ștreangului ori a ghilotinei de arătat, sau de purtat la gât, căci, vezi Doamne, nici crucea nu e altceva decât un mod de execuţie, şi creştinii ar trebui să se ruşineze de asemenea alegere şi de asemenea lipsă de imaginaţie… Sigur că purtarea, obișnuirea cu semnul crucii comportă riscul de a uita cruzimea pe care o reprezenta. Dar pierzând dimensiunea cruzimii și a chinului nu înțelegem nici sfințenia ei. Cum se poate descifra sfințenia Crucii dacă nu se înțelege iubirea pe care ea o manifestă?

Ce anume a murit cu adevărat pe crucea lui Isus? Şi întreb „ce” şi nu „cine”, cu un motiv precis. A murit pe acea cruce, a fost biruită, iubirea de sine și a răzbătut, a triumfat iubirea pentru ceilalți. Îi strigau lui Isus: „Salvează-te pe tine însuți și atunci te vom crede, căci ne vom recunoaște într-un asemenea gest”. Întrucât acesta e dictonul lumii, este cuvântul de ordine al tuturor: să ies eu bine, să scap eu, să mi le rezolv pe ale mele… Dar Isus spusese că nu a venit să fie servit, ci să servească. Privirea centurionului, a soldatului roman (obișnuit cu duritatea și violența, cu moartea) a știut să recunoască pe acea cruce ceva diferit, pe cineva care purta grija pentru soarta altora, nu pentru cea proprie. Avem, așadar, ocazia de antrenare a privirii care, poposind asupra crucii devenită comună, să o atingă cu inima, ori, mai bine, să lăsăm să ne atingă inima, să deschidem ochii inimii spre adorare.

Dar nu e oare o contradicţie? Iubirea vrea oare să iasă în evidență, să se afirme, să se mândrească, să se înalțe pe sine? Da, din perspectiva felului nostru de a înțelege exaltarea, arătarea. Însă iubirea este mare în funcție de cât de mare, cât de mult este ceea ce dă. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat… Mult dai, e semn că mult iubești. Cum? – ne vom apăra noi – ce să dau, că bani nu voi avea niciodată de ajuns? Însă avem timp, răbdare, interes pentru altul, un telefon, un mesaj, un ajutor, iertarea, o vizită fără a pretinde nimic… Avem ce da!

Dacă facem un exercițiu de sinceritate, părinții oare de ce se bucură mai mult: de capacitatea fiilor de a primi, sau de a da? Avem de transmis, de arătat că măsura datului e mai importantă decât cea a primitului. „Mai mare bucurie este a da decât a primi”, spune Isus în Faptele Apostolilor.

Ne aflăm, spuneam, în „focul încrucișat” chemării de a contempla misterul crucii care, din instrument de chin și moarte, a devenit, prin Cristos, instrument de mântuire. Așa apărea și în primele reprezentări crucea în primele secole: într-un mod glorios, sărbătoresc, maiestuos, ca Salus mundi (Mântuirea lumii), cu un Cristos tronând și veșminte regale și preoțești pe cruce, cu ochii deschiși, fără urmă de suferință, încununat nu cu spini, ci cu nestemate. Curioasă și semnificativă anticipare face şi un Psalm: Domnul a împărățit prin lemn (Ps 95,10). E crucea privită din prisma efectelor ei: împăcare, glorie, viață veșnică. Ulterior, reprezentarea crucii a preferat dimensiunea suferinței, a răului, a păcatului, a morții, a cauzei.

Ne costă de fiecare dată cuvântul care ne aminteşte de luarea crucii, dar ne-ar fi mai uşor înţelegând că purtarea crucii e purtarea iubirii în viață, până la a fi răstigniți. Cruce e sinonim cu dăruire şi e unitatea de măsură a iubirii lui Dumnezeu.

Pr. Cristian LANGA