Evreii din judeţul Cluj deportaţi în 1944 de horthyști au fost comemoraţi

Institutul de Iudaistică și Istorie Evreiască Dr. Moshe Carmilly, în colaborare cu Biroul Învățământ, Cultură, Culte, Sport și Societate din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, au organizat, miercuri, 9 octombrie 2019, ziua porților deschise la Muzeul Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei (parte a Serviciului Muzee, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeș-Bolyai) cu o adresare specială publicului tânăr.
Evenimentul a fost organizat pentru a marca Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului (9 octombrie). Cu această ocazie, peste 500 de elevi din învățământul preuniversitar clujean au vizitat Muzeul Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei și au beneficiat de un tur ghidat și explicații din partea personalului muzeului.
În anul 2004, ziua de 9 octombrie a fost declarată „Ziua Holocaustului”, prin hotărâre de guvern, la propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Potrivit acestei hotărâri, „autorităţile administraţiei publice centrale şi locale vor acorda sprijin de specialitate pentru organizarea şi desfăşurarea manifestărilor ocazionate de acest eveniment”.
După 1940, Nord-Vestul Ardealului a sângerat dureros. Dictatul de la Viena, semnat la 30 august 1940, a creat cadrul pentru ca autorităţile horthyste să comită atrocităţi inimaginabile pe teritoriul care a ajuns sub controlul lor. Sute de mii de persoane au fost exterminate pentru simplul fapt că erau de origine evreiască.
Furia horthystă a lovit din plin evreii din Transilvania. Horthy Miklos şi supuşii săi au elaborat un plan diabolic de exterminare fizică a evreilor, precum şi a românilor din Ardeal. Acel plan a fost elaborat cu mult timp înainte de 1940. Ca dovadă în acest sens e articolul apărut în ”Pesti Hirlap” în ziua de 25 august 1940: ”Dacă noi ungurii vom ocupa Ardealul, naţionalităţile neungureşti vor trebui să se acomodeze chiar din primele 24 de ore. Nu vom mai repeta slăbiciunile Ungariei de altădată, chiar dacă românii şi evreii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu.” Politica față de evreii care au fost preluați de la statul român, în urma dictatului de la Viena, a urmărit în prima fază restrângerea prin lege a influenței evreilor în domeniul economic și social, după care au urmat măsuri de lichidare a problemei evreiești. În viziunea politicienilor maghiari revizioniști, evreimea de aici era considerată un adversar politic al statului ungar și al regimului instaurat după 1940. Prin urmare aceasta nu mai avea loc în Ungaria și cu atât mai puțin în teritoriul românesc ocupat. Împotriva populației evreiești din Transilvania primele măsuri au fost declanșate în toamna anului 1940 și au continuat cu intensitate în anii următori. Planurile de colonizare și expulzare a evreilor din Ungaria, în afara teritoriului ei, au fost anunțate din 1942, de către guvernul ungar Kallay Miklos și au fost readuse în atenția opiniei publice în anul următor. În 1944 s-a legalizat efectiv monstruoasa crimă împotriva unei colectivități umane și etnice printr-o serie de legi adoptate de guvernul Sztojay Done. Au fost adoptate într-un interval foarte scurt, 27 martie-28 august, nu mai puțin de 73 de acte normative menite să transpună în practică planul de expulzare a evreilor. Prin acestea s-a finalizat practic politica oficială cu caracter rasial a Ungariei din perioada interbelică și din cel de al doilea război mondial. Exterminarea evreilor din Ardeal s-a făcut în două etape: organizarea în prima fază de lagăre și ghetouri evreiești de concentrare, urmată de deportarea generală a evreilor.
Decizia finală de ghetoizare a orașelor din Ungaria s-a luat la 26 aprilie 1944. Cele două sectoare ale Jandarmeriei ungare din Transilvania de N-V, de la Cluj și Târgu-Mureș, au luat măsurile de identificare a evreilor în teritoriu, iar la 3 mai 1944 au emis ordinele de trimitere în ghetouri. În câteva zile, peste 160.000 de evrei au ajuns în aceste spații, pentru ca apoi să fie deportați spre lagărele de la Auschwitz. Îndrumați de șefii comunităților, aceștia nu s-au opus dispoziției. O parte au reușit să se refugieze în România, care a devenit o adevărată oază pentru mii de evrei hăituiţi şi mânaţi spre camerele de gazare şi crematoriile Auschwitz-ului. Au existat trei puncte de trecere organizată, inițiate de Consulatul României la Oradea , de comunitatea evreiască din Turda și de avocatul Aurel Socol din Cluj. Parcurgerea graniței româno-ungare se făcea cu ajutorul țăranilor localnici, români în majoritate. În 1944 au trecut în acest mod în România aproximativ 6.900 de evrei, din care 2/3 din Transilvania de Nord-Vest și o treime din Ungaria și alte state europene, cu scopul de a ajunge în Palestina.
Bilanțul pierderilor de vieți omenești din rândurile populației evreiești din nord vestul Transilvaniei, sub ocupația Ungariei, rămâne înscris ca unul dintre acele tragice evenimente din istoria ei. Amploarea tragediei nu-și are echivalent în niciunul dintre secolele precedente. Prin amploare, tributul se înscrie în marea tragedie a poporului evreu cât și în tragedia popoarelor ce au fost victime ale ocupației străine în perioada celui de al doilea război mondial. Rănile de atunci continuă să sângereze şi acum, în timp ce unele cercuri naţionalist – şovine maghiare fac eforturi disperate pentru a-i reabilita pe cei pe care au pus la cale ori au săvârşit atrocităţile de atunci.

C.P.