EVOCĂRI LA 97 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA. UN SECOL ŞI JUMĂTATE DE TEROARE ŢARISTĂ ŞI BOLŞEVICĂ ÎN BASARABIA (II)

După abdicarea forţată a ţarului, s-a format guvernul provizoriu al Imperiului Ţarist, condus de Kerenski, care încerca să găsească un echilibru, dar o parte a puterii era luată de soviete, conduse de bolşevici, în frunte cu Lenin. Între cele două grupări (menşevici şi bolşevici) se dădea o luptă crîncenă pentru obţinerea întregii puteri. În această situaţie, Rusia nu-şi mai respecta înţelegerile ce le avea cu celelalte puteri din Antantă, alături de care era angajată în război, ci, dimpotrivă, încheia armistiţiu cu puterile rivale – Germania şi Austro-Ungaria –, în timp ce armatele ruseşti părăseau frontierele. Întregul Imperiu Rus a devenit un imperiu al anarhiei. Pentru a se smulge din marele haos rusesc şi a-şi obţine libertatea, toate ţările aflate sub Imperiul Rus tindeau în luptele lor pentru independenţă. În această situaţie erau Basarabia, Estonia, Finlanda, Georgia, Letonia, Polonia, Ucraina.
Dîndu-şi seama de importanţa momentului, fruntaşi români din Basarabia – Pantilimon Halipa, Dan Ciugureanu, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Constantin Stere ş.a. – au înţeles că apare posibilitatea desprinderii Basarabiei din haosul rusesc şi a unirii cu România.

O contribuţie importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia a avut-o, între anii 1917-1918, grupul de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni alcătuit din militanţi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga, I. Nistor ş.a. Ghibu, stabilit la Chişinău, în martie 1917, editează ziarul „Ardealul” şi „România Nouă”, avîndu-l ca redactor pe tînărul Andrei Oţetea, transilvănean şi el.
În vîltoarea evenimentelor de atunci, românii basarabeni au început să organizeze întruniri, manifestaţii, mitinguri, congrese în care să hotărască ce este de făcut cu privire la viitorul ţării. O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi de întîmplări a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi înfăptuirea unirii Basarabiei cu România. Intelectualii basarabeni s-au aflat mereu în centrul acestor acţiuni.
În primăvara anului 1917 s-a constituit, la Chişinău, Partidul Naţional, sub preşedinţia lui Vasile Stoiescu. Acest partid a fuzionat în curînd cu Partidul Progresist Moldovenesc, constituit la Odessa. Din această fuziune a rezultat Partidul Naţional Moldovenesc, care a avut un rol important în lupta de emancipare naţională a românilor din Basarabia.

La 18 aprilie 1917, s-a organizat, de către ostaşii români aflaţi în mare număr la Odessa, „un uriaş miting basarabean, cea mai grandioasă manifestaţie care s-a ţinut pînă atunci la Odessa”. Au luat parte peste 10 mii de basarabeni: soldaţi, studenţi, preoţi, profesori, proprietari (…). La acest miting s-au dezbătut problemele cardinale ale acestui important eveniment: autonomia Basarabiei, retragerea armatelor ruseşti de pe teritoriul acestei ţări şi organizarea armatelor basarabene. Tot atunci s-a constituit primul comitet al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni.
Sfatul împuterniciţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe frontul românesc a iniţiat convocarea, la 2 noiembrie 1917 la Chişinău, a Congresului soldaţilor moldoveni, la care au participat 989 de delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentînd peste 300 de mii de români basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile sub steagul rusesc. Într-o atmosferă de avînt, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, dar cu prevederea că provincia va continua să rămînă în Republica Federativă Democratică a Rusiei. Tot aici s-a hotărît convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.

Întrunit la 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării – parlamentul Basarabiei – hotărăşte alegerea în funcţia de preşedinte al acestui organism politic a lui Ioan Inculeţ, conferenţiar universitar.
Sfatul Ţării a adoptat o „Declaraţie solemnă” în care se preciza că „se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească, aceasta intrînd în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi”.
Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.
În mod semnificativ, în ziua de 24 ianuarie 1918, cînd întregul nostru popor aniversează Unirea Principatelor, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativă Rusă. Evenimentul a avut loc la scurt timp după ce Ucraina se constituia într-o Republică Democratică şi se proclamase independentă.

În iarna anilor 1917-1918, Republica Moldovenească traversa o profundă criză politică, socială şi naţională.
Rusia bolşevică nu voia să acorde basarabenilor dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpînire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.
La 5 ianuarie 1918, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, instalînd un comandament al ruşilor, care era o filială pentru Basarabia a conducerii de la Petrograd. Acest comandament, numit Frontodel, era constituit din elementele cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti deţinuţi de drept comun. Frontondelul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei, reprezentant al guvernului bolşevic, negînd orice drept guvernului Sfatului Ţării. Se fac arestări şi chiar condamnări la moarte a unor deputaţi din Sfatul Ţării. Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sînt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei române.

Armistiţiul din 5 decembrie 1917, încheiat la Brest-Litovsk, de Rusia cu armatele Germaniei şi Austro-Ungariei, a sporit haosul din armata rusă, declanşat de revoluţia bolşevică, dar dezastrul produs de retragerea ei în descompunere şi debandadă asupra Moldovei şi Basarabiei a ajuns la dimensiuni greu de imaginar.
În aceste condiţii dramatice, Blocul Moldovenesc, văzînd că numai cu forţe proprii nu putea să ţină sub control situaţia,din Basarabia a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, a hotărît să răspundă acestei solicitări. Astfel, la 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.

Armata română a purtat lupte grele pînă ce au eliberat de bolşevici întreaga Basarabie. Cu mari jertfe umane au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vîlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi, mai ales în sudul Basarabiei. Drept răspuns, bolşevicii îl vor aresta pe Diamandi, ministrul român la Petrograd, apoi la 26 ianuarie 1918, Troţki anunţă ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului român de la Moscova.
În această atmosferă de mari frămîntări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a decis cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri unirea Basarabiei cu România. „Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Tratatul de la Paris din octombrie 1920 recunoaşte apartenenţa Basarabiei la România. Din păcate, Rusia sovietică nu l-a recunoscut, ea nu s-a împăcat niciodată cu integrarea Basarabiei la România. De aici a urmat tot calvarul Basarabiei.
În perioada interbelică, Uniunea Sovietică a pus la cale un şir întreg de acte subversive cu scopul de a rupe Basarabia de România şi de a o anexa la Ucraina sau Rusia. Tratativele româno-sovietice din anii 1920-1924 privind problema frontierei comune n-au dat rezultate. Mai grav, în anul 1924, a fost creată în stînga Nistrului, din teritoriul Ucrainei, RSS Autonomă Moldova, pentru a demonstra că populaţia moldovenească a României doreşte stăpînirea sovietică.

Pretenţiile sovietice au fost încurajate de încheierea Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În articolul 3 al protocolului secret se prevedea: „În ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană îşi declară dezinteresul faţă de aceste regiuni”.

Prin acordul secret Molotov-Ribbentrop, România era dată pe mîna ruşilor, la dispoziţia lui Stalin. Încă din 1939, pe baza lui, Uniunea Sovietică a fost puterea care a iniţiat procesul de dezmembrare a României în anul 1940. Astfel, la 29 martie 1940, într-o cuvîntare în faţa Sovietului Suprem, Molotov a declarat că URSS nu avea un tratat cu România, deoarece exista o problemă nerezolvată în relaţiile bilaterale – „problema Basarabiei”, a cărei “cotropire de către România” Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată. Era prima dată din 1924 cînd o înaltă personalitate sovietică reafirma în public pretenţiile URSS asupra Basarabiei. Declaraţiile lui Molotov au marcat debutul oficial al noii campanii de anexare a Basarabiei.
La 26 iunie 1940, Molotov a precizat revendicările sovietice: Basarabia şi Bucovina de nord. La ora 22, ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin pentru ca Molotov să îi înmîneze nota ultimativă privind cedarea teritoriilor mai sus amintite în 24 de ore. La nota ultimativă era anexată o hartă la scara de 1:1.800.000 pe care cu un creion gros de culoare roşie se trăsese noua frontieră, dar vîrful creionului, probabil neascuţit, acoperea 10 km în plus, smulgînd astfel României şi ţinutul Herţa.

În faţa României erau două variante: rezistenţa sau cedarea. Consiliul de Coroană a decis cedarea în faţa ultimatumului. Din 26 de participanţi, doar 6 s-au pronunţat pentru rezistenţă, în frunte cu profesorul Nicolae Iorga, care a exclamat dramatic: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.
Motivarea cedării se baza pe faptul că în faţa tăvălugului rusesc rezistenţa ar fi fost de scurtă durată. Transformată în teatru de război, Moldova ar fi suferit distrugeri catastrofale, jertfele trupelor şi ale civililor s-ar fi soldat în cele din urmă cu un eşec total, singurul efect fiind de ordin moral.

La 27 iunie 1940, guvernul sovietic a formulat cel de-al doilea ultimatum: evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în 4 zile, începînd din 28 iunie 1940, ora 14. Sovieticii n-au respectat nici măcar cele 4 zile de evacuare. A doua zi, localităţile Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă se aflau sub ocupaţie sovietică, începînd calvarul românilor basarabeni şi bucovineni. Mai mult, încă din 29-30 iunie, trupele de ocupaţie se aflau deja pe Prut, au deschis focul asupra trupelor române, au dezarmat militari români, i-au făcut prizonieri, unii dintre ei fiind ucişi.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN