Evocare. REGELE DECEBAL ŞI ÎMPĂRATUL TRAIAN – MARI PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI NOASTRE ANTICE

La împlinirea a 1910 ani de la supunerea pe calea armelor a unei mari părţi a Daciei de către Roma biruitoare şi integrarea ei, ca provincie, în vastul imperiu al cezarilor, este util şi necesar să ne readucem în memorie înaintaşii iluştri, făuritori de istorie, care în timpurile vechi au creat premisele devenirii noastre ca popor neolatin în sud-estul Europei.

Traian (98-117) şi Decebal (87-106), cei doi adversari, ocupă în istoriografie un loc bine determinat, comparabil în mare măsură cu cel care, justificat, revine lui Cezar şi Vercingetorix, deoarece împrejurările, scopul şi rezultatele confruntărilor, pe viaţă şi pe moarte, s-au dovedit a fi extrem de asemănătoare: mărire şi înfrângere, sacrificiu suprem pentru patrie, mutaţii ireversibile pe plan politic-militar şi cu deosebire social-economic, etnic şi cultural. Traian şi Cezar, pe de o parte, chiar dacă sunt separaţi în timp de 150 de ani, reprezintă politica şi concepţia proprie statului roman în plină expansiune prin noi cuceriri de teritorii străine, iar Decebal şi Vercingetorix, pe de altă parte, întruchipează simbolul apărării şi libertăţii patriei, până la suprema jertfire de sine. Concepţii, idealuri, fapte şi sentimente ale trecutelor vremi, pe care judecata omului modern – după 1910 ani sau după două milenii şi mai bine – le apreciază într-un fel sau altul, în funcţie de etica şi de sistemele doctrinare ale epocii în care trăieşte.

Lăsând la o parte considerentele istoricilor antici, vom reaminti aici împrejurări, acţiuni, trăsături de caracter, idei şi mari înfăptuiri, care situează pe Decebal şi Traian, pe fiecare în parte, în sfera marilor personalităţi ale istoriei noastre naţionale şi universale.

Cu privire la Decebal şi epoca sa, din istoriografia antică au ajuns până la noi unele informaţii valoroase, completate în mod fericit de reliefurile Columnei Traiane, de datele furnizate de arheologie şi epigrafie. Toate acestea, dublate şi de studiile moderne, pun într-o lumină vie portretul şi personalitatea puternică a ultimului rege dac.

Despre originea lui Decebal nu ştim aproape nimic sigur. Ştampilele de pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa Regia, cu textul „Decebalus per Scorilo”, considerat greşit în limba dacică şi însemnând „Decebal, fiul lui Scorilo”, sunt în realitate cu text în limba latină şi au de fapt înţelesul „Decebal prin Scorilo” (a făcut vasul). Adică, este vorba despre un atelier regal al lui Decebal, prin care Scorilo (meşter, ceramist sau şef de officina) a realizat respectivul vas pentru necesităţile cultului religios. Deci, atare filiaţiune nu se poate susţine. În schimb, se admite din partea specialiştilor pe baza lui Cassius Dio şi Iordanes, că Duras (Diurpaneus) renunţă la tron şi cedează domnia lui Decebal, dat fiind pericolul roman. De la Cassius Dio mai aflăm că Decebal avea o soră, iar poetul Marţial spune că avea un frate Diegis. Mai sunt şi alte ipoteze privind rude ale regelui dac. Oricum, Decebal avea stirpe regală, fapt acceptat de istorici.

Cert este că Decebal era un bărbat cu calităţi deosebite, capabil să conducă regatul dac şi să facă faţă iminentului pericol roman. Cassius Dio îi face un portret succint, dar din care se desprind însuşirile sale de bun strateg şi iscusit diplomat, de altfel verificate din plin în războaiele cu Domiţian şi Traian. Iată cum îl caracterizează autorul antic: „priceput în ale războiului, iscusit la faptă, ştiind când să atace pe duşmani şi când să se retragă la timp, dibaci în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu pricepere de o victorie, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere; din această cauză, mult timp el a fost pentru romani un adversar de temut”.

De remarcat că dintre regii daci numai Decebal are chipul redat în arta plastică antică, fiind imortalizat în câteva scene de pe Columna Traiană, dintre care cea din lupta de la Tapae se dovedeşte a fi cea mai expresivă. El este înfăţişat ca un bărbat viguros, cu fruntea lată, arcade bine marcate, sprâncene stufoase, gura mare, buze groase, nasul proeminent şi drept, faţa expresivă cu o barbă scurtă, mustaţa lungă şi uşor arcuită, ochii ageri şi privirea înainte, purtând pe cap boneta specifică (pileus). Sunt trăsăturile esenţiale ale portretului său, aşa cum acesta este reprodus în cărţile de istorie şi manualele şcolare. Se poate spune că atare imagine completează aptitudinile relevate sumar de Cassius Dio. Doar lui Hannibal, celebrul general cartaginez, i s-a făcut de către istoricii romani un asemenea portret.

Personalitatea puternică a regelui dac iese în evidenţă prin înfăptuirile sale pe plan intern şi mai ales prin aptitudinile, comportamentul şi deciziile majore din timpul războaielor cu romanii.

Datele de care istoriografia actuală dispune, în legătură cu structurile regatului dac din vremea lui Decebal, permit conturarea unui tablou apropiat de realitatea social-economică şi politico-militară. De relevat se cuvine că în acea perioadă s-a continuat sistemul de fortificaţii şi mari sanctuare dacice, s-a atins cel mai mare stadiu de dezvoltare a culturii materiale pandacice. Comerţul intern şi extern s-a intensificat, unitatea economică şi politică a căpătat o stabilitate necunoscută anterior, forţa militară a crescut şi s-a consolidat, iar regatul lui Decebal a devenit un real pericol pentru romani la Dunăre.

Un episod elocvent pentru calităţile de strateg militar ale lui Decebal îl constituie şi lupta cu generalul roman Cornelius Fuscus, care în primăvara anului 87, în fruntea armatei sale, a trecut Dunărea pe un pod de vase, cu scopul de a zdrobi pe daci, care făcuseră incursiuni în sudul Dunării. Dacii se retrag şi Decebal, „dibaci a întinde curse”, îl atrage pe ambiţiosul şi imprudentul Fuscus într-un defileu, unde acesta îşi pierde viaţa, iar armata romană suferă o umilitoare înfrângere. Numeroşi prizonieri, prăzi şi stindarde romane cad în mâna dacilor. Este un dezastru pentru romani şi o ruşine pentru orgoliosul Domiţian. Această înfrângere ne duce cu gândul la cea suferită în Germania (anul 9 a.Chr) de generalul roman Varus, în timpul lui Augustus, şi la cea medievală a lui Carol Robert, la Posada, unde Basarab I a obţinut o strălucită biruinţă asupra unui rege plin de îngâmfare.

După această mare victorie a lui Decebal, conducerea războiului cu dacii a fost încredinţată de Domiţian lui Tettius Iulianus, militar experimentat, care cunoştea regiunile dacice de la Dunăre, fiind în anul 88 şi guvernator al Moesiei Superioare. Acesta atacă Dacia prin Banat şi se îndreaptă spre Sarmizegetusa pe un drum mai scurt şi mai favorabil pentru armata romană. Urmează lupta de la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei). Biruinţa romană este deplină, iar Decebal vrând-nevrând primeşte propunerea de pace (a. 89). La tratative nu se duce personal, ci trimite o solie, în frunte cu Diegis. Condiţiile păcii, ruşinoase ori nu pentru romani – controversate în istoriografie – pun neîndoielnic în lumină abilitatea diplomatică a regelui dac. Deşi a suferit o înfrângere militară categorică şi se găsea la „mare strâmtoare”, cum spune Cassius Dio, totuşi Decebal, ca rege clientelar, nu supus al Romei, reuşeşte să obţină o serie de avantaje, speculând înfrângerea lui Domiţian în războiul cu cvazii şi marcomanii germanici. Astfel, subsidiile romane se menţin în continuare, meşterii constructori de asemenea, prizonierii, dezertorii şi maşinile de război rămân în mâna dacilor. Se poate spune că romanii au câştigat războiul, dar nu au încheiat şi o pace prea favorabilă. Pacea încheiată după victoria lui Tettius Iulianus Tapae a stimulat şi mai mult eforturile dacilor de a se pregăti pentru a înfrunta ofensiva romană.

Figura lui Decebal de mare strateg şi iscusit diplomat se evidenţiază cel mai bine în raporturile sale cu romanii. Lui Domiţian şi Traian le promitea mereu pacea, dar nu o accepta numai când îi convenea, nu se prezenta niciodată în faţa lor, ci trimitea soli, pentru a evita umilinţa şi eventuala capturare prin trădare. Primea dezertorii romani şi în taină se înarma, refăcea întăriturile, făcea alianţe antiromane cu vecinii, încercând să-l atragă de partea sa chiar şi pe regele perşilor.

În împrejurări dificile pentru Dacia, Decebal s-a folosit de întreaga lui abilitate diplomatică. A încercat chiar să-l asasineze pe Traian prin dezertori romani pe care i-a trimis în Moesia şi – spune Cassius Dio – „s-a întâmplat o adevărată minune că Traian nu a fost ucis prin vicleşug”, prin cursa întinsă de oamenii regelui dac. Cazul generalului roman Longinus, luat prizonier este iarăşi bine cunoscut. I se cerea împăratului roman eliberarea lui Longinus în schimbul cheltuielilor de război şi a retrocedării teritoriilor dacice ocupate. Dilema – cum se ştie – s-a rezolvat cu sinuciderea prin otrăvire a lui Longinus, care a refuzat să trădeze secretele militare romane.

Diversiunea militară pusă la cale prin atacul dacilor şi roxolanilor în Moesia Inferioară din iama 101/102, când armata romană, după biruinţa de la Tapae, se găsea în inima Daciei, reprezintă încă o mărturie despre capacitatea strategică a lui Decebal, chiar dacă această mare acţiune militară nu şi-a atins scopul. Această iniţiativă de învăluire prin sud a armatei romane de către daci şi aliaţii lor sarmaţi situează pe Decebal în rândul marilor strategi militari ai antichităţii. Păstrând propoţiile, desigur, gândul ne duce iar la Hannibal, care i-a atacat pe romani chiar în Italia, după ce a trecut cu armata peste Pirinei.

Personalitatea excepţională a regelui dac iese mereu în evidenţă, mai cu seamă în cele două războaie cu Traian, aşa cum rezultă din relatările lui Cassius Dio şi din interpretarea scenelor de pe Columnă. Este destul să ne referim la bătălia de la Tapae, la rezistenţa din primul război, la negocierea abilă a condiţiilor de pace şi nerespectarea lor. De notat că în vara anului 102, unităţi militare romane ocupă Sarmizegetusa Regia, se instalează în capitala dacică, iar Decebal este nevoit să reziste în altă parte a Daciei. Perioada interbelică dacică, în care ambii beligeranţi se pregătesc de confruntarea decisivă, constituie mărturia elocventă că Decebal a făcut noi eforturi de înarmare, de întărire a cetăţilor şi de încheiere a unor alianţe antiromane. În războiul al doilea soarta Daciei şi a viteazului ei conducător sunt pecetluite prin victoria finală romană şi integrarea unor întinse teritorii geto-dace nord dunărene în Imperiul Roman. Dacia este înfrântă, tezaurul regal dacic ajunge în mâna învingătorului, iar Decebal, cum spune Cassius Dio, “căruia i se luaseră acum şi scaunul domniei şi ţara întreagă şi care însuşi era în pericol de a fi prins şi-a pus capăt vieţii şi capul său fu dus la Roma”.

Într-o scenă de pe Columnă se redă sinuciderea lui Decebal cu pumnalul curb dacic (sica), la tulpina unui copac, fiind urmărit şi înconjurat de călăreţi romani. Gestul eroic arată demnitatea regelui, care preferă moartea de martir decât să facă parte, legat, umilit, dispreţuit, din triumful lui Traian.

Pe stela funerară descoperită la Grammeni aproape de Philippi în Macedonia se redă prinderea lui Decebal, iar în inscripţie se precizează că cel care l-a prins a fost decurionul Tiberius Claudius Maximus din Ala II Pannoniorum (cantonată ulterior în castrul de la Gherla). Acesta i-a tăiat capul şi l-a predat lui Traian, la Ranisstorum (localitate neidentificată). Capul lui Decebal a fost arătat armatei, apoi trimis la Roma, unde a fost expus pe scările Gemoniae, pentru a se vedea că neînfricatul duşman al Romei a fost înfrânt şi a încetat să mai existe.

Fiind vorba de sfârşitul tragic şi totodată eroic al regelui dac, rezistând cu îndârjire în faţa armatei romane biruitoare, comparaţia cu vestitul conducător al Galilor, Vercingetorix, în lupta sa cu romanii, credem că se impune de la sine. Vercingetorix, după o rezistenţă eroică la Alesia, împotriva legiunilor romane conduse de Cezar, a fost silit să se predea, fiind apoi dus la Roma în triumful învingătorului (46 a.Chr.) şi închis în temniţa Tullianum, unde a fost executat după şase ani de captivitate. Decebal, în schimb, a preferat captivităţii şi umilinţei să îşi pună singur capăt zilelor.

Se desprinde cu claritate faptul – de altfel bine cunoscut de istorie – că Decebal poate figura cu cinste în panteonul universal al marilor conducători care au luptat din răsputeri şi cu toate mijloacele pentru libertatea ţării şi neatârnarea poporului său. “Fără să-şi fi pierdut vreodată speranţa” – cum zice Plinus cel Tânăr – “el a luptat până a fost alungat nu numai din domnie, ci chiar din viaţă”.

Dar istoria şi-a urmat mereu cursul, cu meandrele sale, atunci nebănuite, în crearea de noi mutaţii şi sinteze etnice şi culturale, în regiunile de la Dunăre şi Carpaţi.

Prof. univ.
Dumitru PROTASE

Membru de onoare al Academiei Române

(continuare în numărul de mâine al ziarului)