Drumul nostru şi al Domnului în Săptămâna Patimilor

Săptămâna Patimilor este, pentru un creştin, un exerciţiu de trăire, de empatie a lui cu Dumnezeiescul Învăţător, dar şi de parcurgere a unei etape de timp esenţiale – timpul lui sacru. Nu mai departe, aceste câteva zile premergătoare Sfintelor Paşti sunt şi un bun prilej de stabilire a priorităţilor şi de a alege cum să ne pregătim pentru sărbătorirea Învierii Domnului. Ne pregătim pentru bucurie, dar mai întâi gustăm din durere, aşteptăm biruinţa vieţii, dar trecem prin durerea şi înfrângerea cel puţin aparentă a morţii.

Bucuria Învierii Domnului trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de reflecţia asupra inconsistenţei naturii umane, a lipsei de recunoştinţă faţă de binefăcătorul ei şi, mai ales, a uşurinţei cu care omul uită binele făcut.

Procesul şi pătimirea Domnului din Joia Mare ne arată că de la entuziasmul orb şi până la ură nu este decât un pas, că mulţimea care îşi salută victorios binefăcătorul se poate întoarce împotriva lui într-un timp foarte scurt, dacă este manipulată. Peste toate acestea, ne arată că frica paralizează orice sentiment uman şi orice urmă de solidaritate.

Singurătatea Domnului în timpul pătimilor Sale ne arată că până şi Dumnezeu se poate întrista mai ales atunci când omul uită atât de uşor binele făcut. Şi sunt convins că acesta este cel mai mare păcat. Dar în tot acest episod dramatic al Patimilor, ne apar şi figuri luminoase, de oameni curajoşi, precum cea a lui Simon Cireneul, care fără să ştie a făcut un bine şi a purtat Crucea Domnului.

Punerea în mormânt a Domnului din Vinerea Mare este momentul tristeţii maxime, trăit prin inima Maicii Sfinte care ne cheamă la solidaritate cu suferinţa Fecioarei şi la gesturi de mângâietoare umanitate, precum aducerea florilor sau plângerea acestei dureri. Moartea este sentimentul că numai solidaritatea îl poate învinge şi din înfrângere îl poate transforma în biruinţă.

Sâmbăta Sfintelor Paşti este tainicul moment în care doar tăcerea întregii făpturi te poate face să auzi că deja, în adâncurile iadului, a început învierea. Această zi este una a tăcerii desăvârşite şi a reculegerii în faţa mormântului sfânt, rearticulat în mod real în altarul fiecărei biserici, din care va răsări învierea într-o revărsare de imne şi lumini.

La capătul acestui drum, Învierea ni se prezintă drept garanţia cea mai spectaculoasă pe care Domnul ne-o face, că moartea nu există şi că dincolo de aparenţa înfrângerii, moartea aduce deja germenii noii vieţi.

Dar să nu uităm, totuşi, că pentru a ne bucura de Duminica Învierii trebuie să trecem prin Joia nerecunoştinţei, prin Vinerea înmormântării şi prin Sâmbăta tăcerii, alături de Domnul, dar şi de fiecare semen al nostru.

Pr. Bogdan IVANOV