Domnul, rudenia cea mai apropiată

Duminica trecută, a cincea şi ultima a Postului Mare înainte de cea a Floriilor, evanghelia părea că relua, fără să o spună explicit, o situaţie prezentă o săptămână mai devreme, când un tată îi cerea lui Isus vindecarea fiului mut şi surd, imagine a surzeniei şi muţeniei noastre în relaţia cu Dumnezeu. Atâta doar că acum Isus are de-a face cu surzi apropiaţi – propriii ucenici –  care nu dau semne că ar fi conştienţi de vreo carenţă. Se verifică această meteahnă a lor când Isus face a treia vestire a pătimirii, morţii şi învierii Sale.

Şi iată că se întâmplă cu ei ceva asemănător copiilor pe care părinţii i-au învăţat o poezie sau o rugăciune şi aşteaptă apoi să o spună singuri, dar ei sunt în stare doar să repete după cei mari, însă numai ultimul cuvânt „Tatăl nostru… nostru, care eşti în ceruri…ceruri, sfinţească-se numele Tău… Tău…. Aşa şi ei, când spune Isus: „Fiul omului va fi  predat… şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” – auzul lor selectiv i-a făcut să reţină doar ultima parte, de glorie, de înviere. Căci partea cu suferinţa nu suna bine auzului şi nici perspectivei de a beneficia şi ei de aceeaşi soartă. Un astfel de Mesia, lipsit de putere, de avuţii şi de faimă, nu se potrivea cu imaginea preferată şi promiţătoare pe care şi-o cultivaseră.

Dumnezeu este iubire ce dăruie viaţa, cu preţ de smerenie, de umilire şi de moarte pe cruce. Omul, în schimb, e egoism ce caută să-şi ţină viaţa, să şi-o asigure, prin căutarea avuţiei, puterii şi aparenţelor. Aşa sunt şi creştinii bine intenţionaţi, dispuşi să construiască împărăţia lui Dumnezeu, dar exact cu „materialul” lăsat deoparte de Cristos (avuţia, puterea şi aparenţa), construind astfel împărăţia satanei. Sunt cei ce îmbracă uniforma lui Cristos, dar „joacă” în echipa adversă… Sunt creştinii care spun şi fac altfel decât învaţă Evanghelia şi vor să schimbe şi chipul lui Cristos, căci e cazul – nu? – să fie actualizat, corectat, stilizat, retuşat. Vrem, noi azi, să fim cu adevărat ucenici ai unui Dumnezeu care moare din iubire, care renunţă la glorie pentru a iubi, care, în loc să spună „iubiţi-Mă!”, porunceşte: „iubiţi-vă!”? Prea adesea, însă, noi vrem un Cristos pe măsura noastră, care, când depăşeşte limita, îl readucem la măsura noastră; când nu corespunde espectativelor noastre sau când ne cheamă iar la cruce… jale! Atunci batem în retragere sau, dimpotrivă, vrem să i-o luăm înainte, trăgându-L după noi, să-I arătăm noi calea justă. Isus nu poate fi Mesia momentului, al interesului, al convenienţelor şi al scutirilor de la cruce. Ucenicii, de ieri şi de azi, în loc să-L urmeze, caută scurtături, căi de a ajunge înaintea Lui, direct la înviere, fără cruce.

E legitim să vrem să fim aproape de Domnul, să fim ca El, dar nu e legitim să vrem să-L facem ca pe noi, să-L schimbăm, să-L învăţăm cum trebuie să fie viaţa, adică ţinută şi nu dată! De multe ori nu ni se pare suficient de onorant să fim instrumentele Domnului şi atunci tindem să-L facem pe Dumnezeu instrumentul nostru, în slujba noastră, la cheremul nostru… şi, bineînţeles, dispus să Se schimbe după toanele noastre (de luni, de sâmbătă etc.).

Fiul omului a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi… Azi, „răscumpărare” e înţeles în contextul luării de ostatici, respectiv plata unei sume cerute de răpitori, ca singurul mod de eliberare a prizonierului. În timp ce pe vremea lui Isus, „răscumpărare” însemna eliberare, singurul lucru important, de fapt. În original înseamnă dezlegare, detaşare. De aceea, auzindu-L pe Isus vorbind despre faptul că trebuie să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi, apostolilor nu le-a venit în minte că Dumnezeu putea cere executarea Fiului său pentru a potoli mânia cuiva, a vreunui zeu supărat. În schimb, aşteptau o eliberare. Şi înţelegeau vorbele lui Isus ca o consacrare a vieţii Lui acestei lucrări divine de eliberare a omenirii. Dar Isus le spune, de asemenea, că această eliberare trece prin convertirea inimii omului. Dar aceasta pe El îl va costa scump, viaţa. Răscumpărarea unuia căzut în sclavie sau răpit ori sechestrat revenea rudei celei mai apropiate, care trebuia să se simtă angajată până la a lua locul rudei căzute în sclavie, până la a plăti pentru  eliberarea ei. E logica crucii, unde ni se dezvăluie rudenia cea mai apropiată şi neaşteptată: Dumnezeu, în Cristos! Crucea nu e locul de suferit în primul rând, ci de dat viaţa, de servit.

Pr. Cristian LANGA