Diplomaţia României şi Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) (II)

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sînt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”. I.I.C. Brătianu a ţinut să pună în relief faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,  unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărît, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului român în Raportul prezentat în 1 februarie  şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice.” Pe baza acestor criterii, Comisia de experţi a supus discuţiei Consiliului miniştrilor de externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară. La rîndul său, Consiliul Suprem  a analizat la 21 iunie 1919 şi frontierele dintre România şi Iugoslavia în zona Banatului.

La 11 iunie 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Conferinţei de la Paris  i-a convocat pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de preşedintele SUA, Wilson.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare, delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între România şi Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a ţării, a Maramureşului.

În condiţiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ţine la Sighet o impunătoare Adunare naţională, la care participă peste 10.000 de ţărani maramureşeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s-a cerut unirea cu România a întregului Maramureş istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa. Acelaşi deziderat naţional s-a cerut de către delegaţii maramureşeni şi la istorica Adunare naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvîntarea, strigînd „Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureşenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să-l împingă pînă la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele sale şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

În preajma Crăciunului din 1919, Maramureşul a fost invadat şi ocupat de trupele ucrainiene şi de grupări bolşevice înarmate, formate din ucrainieni şi ungurii lui Béla Kun. În 1920, la cererile repetate ale maramureşenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a română, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureş istoric (din dreapta şi stînga rîului Tisa). După ce a fost zdrobită rezistenţa ucrainiano-ungară, s-a instaurat administraţia românească în toate localităţile, astfel realizîndu-se un mare ideal şi o mare dreptate istorică.

În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfîşit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor române dincolo de Tisa. Această dispoziţie a fost considerată de cercurile internaţionale ca o renunţare de bună voie a României la teritoriul Maramureşului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.

În noua situţie, s-a stabilit frontiera României cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureş ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populaţie de 400 mii de locuitori, iar României i-a revenit abia o treime, 3381km2, cu oraşul Sighetul Marmaţiei şi împrejurimile sale locuite în majoritate de români, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureşul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferinţa de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de români şi circa alţi 80 mii fraţi care au fost rutenizaţi de vitregia vremurilor. Mai multe localităţi pur româneşti (Apşa de Sus, Apşa de Mijloc, Apşa de Jos, Biserica Albă şi Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.

Delimitarea graniţei dintre România şi Iugoslavia, în zona Banatului, a întîmpinat numeroase dificultăţi. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerînd că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de pace a impus României renunţarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din raţiuni strategico-militare.

Şeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.

În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate şi asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. El a fost parafat din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard şi A. Torda.

Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari, miniştilor plenipotenţiari, reprezentînd 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Referindu-ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reţinut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria şi ţările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Austria), cum apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de ţările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial şi de pe urma „nedreptăţilor istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părţi şi 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria şi peste 20 de state din Europa şi alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial. Fiecare dintre aceştia s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex şi detaliat al tuturor acestora.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decît cea maghiară la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvîrşit unitatea naţională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţesc includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovaciei şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare. Trinanonul a consfinţit existenţa unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar şi stăpîn pe propria sa ţară.

Cu toate acestea, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă. Adepţii hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului Sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfîngerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărîseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferinţa de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar şi premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrşite şi ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbuşirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet imprevizibil şi ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înaintea începerii Conferinţei de Pace, căci această ţară nu a fost decît un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”. Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputaţii revizionişti jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei depuneau următorul jurămînt: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinenţă de parlamentarii unguri şi reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaştere şi nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca şi a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferinţa de Pace  de la Paris.

Începînd cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mişcări anti-Trianon, care acţionează şi în zilele noastre, pe plan intern şi internaţional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice şi propagandistice pentru convingerea opiniei publice şi forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenţionat, adoptat în 1920 şi reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975 şi alte acte şi tratate internaţionale din perioada postbelică.

Mişcarea anti-Trianon, iniţiată şi propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticenţe împotriva statului naţional unitar român. Ea vizează rectificarea graniţei de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN