Dinamica mântuirii

Ca-n fiecare an, la 15 August, hram la Nicula. Cel mai mare pelerinaj din țară: numărul închinătorilor a depășit o sută douăzeci de mii.

Vin în pâlcuri, în șiruri și-n valuri, din toate părțile Ardealului și de dincolo de munți, asemenea păsărilor migratoare ce se-ntorc primăvara la cuiburi. Aici, la mânăstire, însă, au un singur cuib: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea zugrăvită în 1681 de popa Luca din Iclod, așa cum poate fi văzută și cinstită pe tâmpla altarului, sau, noaptea, în procesiunea dimprejurul bisericii, când se cântă și Prohodul Preasfintei. E un cuib al aripelor deschise-n văzduhul transilvan, larg ocrotitor și mult cuprinzător, sub care vin să se sfințească cei ce caută sfințenia. Dreptmăritorii creștini n-au uitat nici bisericuța bătrână, cea durată din bârne în 1557 și care a adăpostit la-nceputuri icoana; e cutremurător să-i vezi cum îi fac înconjurul pe genunchi și coate, de trei ori, cu o răbdare pe care numai îngerii o pot avea, și cei asemenea lor.

De fapt, hramul începe cu o zi, două și chiar trei înainte, când primele grupuri de pelerini își lasă autocarele într-o poiană anume și se înșiruie pe drumul ce străbate satul Nicula, cel vestit odinioară pentru meșteșugul țărănesc al icoanelor pe sticlă. Drum de țară, anevoios, cu pulberi și pietrișuri, pe care-l străbat, de-a valma, și cei veniți cu trenul sau cu automobilul, și cei ce au călătorit pe jos vreme de trei zile, de acolo, de prin satele lor, cu tălpile bășicate-n poteci: e jertfa lor cea de bunăvoie, o dată cu postul și rugăciunea. Nu puține sunt cetele parohiale, cu preoții-n frunte, cu prapori și cruci cu ștergare, dar mai ales cu imnurile pe care le cântă de a lungul drumului, în negrăita fervoare a actului religios autentic.

Tot jertfă e și privegherea din noaptea de 14 spre 15. Practic, în noaptea aceasta nu se doarme. Uriașa colină dintre poala pădurii și poala bisericii e o mare de lumânări aprinse, ca și cum cerul s-ar fi pogorât în iarbă cu tot universul său de stele. De la ultimele ecouri ale Vecerniei și până la Acatistul Adormirii, spre dimineață, totul e văpaie și cântec. Preoții, la altar, se rânduiesc în schimburi; pelerinii rămân aceiași, anonimi în spatele făcliilor. În răstimpul dintre două slujbe își cântă viersurile lor de acasă, populare, nepretențioase, neșlefuite, dar tocmai prin aceasta pătrunse de farmecul adevărului lăuntric. Prin ele se rostește nu numai evlavia, dar și acea familiaritate umano-divină specifică ortodoxiei românești în relație cu „Dumnezeu drăguțul, pupa i-aș tălpile”. Dacă limbajul liturgic vorbește de Maica Domnului ca de „Împărăteasa cerului și a pământului”, dacă o inscripție cu iz occidental o invocă pe „Regina Păcii”, pelerinii de la Nicula cântă-n miez de noapte: „Am venit, Măicuță/, Să ne mai vedem…”

Este expresia pe care țăranul român o folosește atunci când se abate pe la rude: să ne mai vedem, să mai știm unii de alții, să aflăm ce mai facem, să ne mai spunem păsurile… Aici, la Nicula, transcendentul coboară, în timp ce umanul se înalță, amândouă văzduhurile întâlnindu-se pe undeva, pe la mijloc. În drumul spre mânăstire se urcă, dar și icoana Maicii Domnului se dă jos din maiestatea tâmplei și li se îmbie închinătorilor în dreptul ușilor împărătești, întâmpinându-i. Ce poate fi mai cald și mai învăluitor decât sentimentul că Ea, Împărăteasa, îți este în același timp și Măicuță?…

Hramul de la Nicula e foarte spectaculos, dar dacă s-ar mărgini la aceasta, n-ar depăși dimensiunile și semnificația unei serbări, fie ea oricât de frumoasă, cum ar fi cea de pe muntele Găina. Puterea lui e pe dinlăuntru. Timp de câteva zile și nopți, peste patruzeci de duhovnici stau la îndemâna pelerinilor; aproape treizeci de mii de credincioși se mărturisesc și se cuminecă. Liturghia acestora începe la 4 dimineața, în biserica cea mare, și se termină cu puțin înainte de 9, când pe altarul de vară începe marea Liturghie arhierească. Întâlnirea cu Maica Domnului se desăvârșește prin întâlnirea cu Domnul Însuși, în ipostaza Lui euharistică.

În drumul spre Nicula se urcă. Vai, în veac, de cei ce merg de-a-ndoaselea! Și nu-i fericim pe cei ce se roagă pe de lături.

† Bartolomeu ANANIA
(1921 – 2011)