Dialogul ecumenic, conform Sfântului şi Marelui Sinod. Câteva lămuriri (II)

Din nefericire, nu toţi creştinii mărturisesc aceeaşi credinţă.

Pentru Ortodoxie, la baza dezunităţii credincioşilor stă schisma şi erezia. Unii dintre contestatarii documentului intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” susţin că, în momentul în care cineva se desprinde prin erezie sau schismă din Biserică, acela nu mai poate fi numit creştin, altfel spus, ereticul este asemenea unui păgân. Totuşi, practica primirii în Biserică a ereticilor şi schimaticilor statornicită la sinoadele ecumenice (can. 7 sin. II ec. 381; 95 trulan) arată că se făcea o diferenţiere chiar între tipurile de erezii, cu atât mai mult, între eretici şi păgâni. Apoi, în viaţa Bisericii s-a dovedit că există iarăşi o deosebire între ereziarh şi cei care l-au urmat: nu toţi au fost judecaţi cu aceeaşi măsură. Scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz aduc mărturie cu privire la înţelesul termenului „creştin” în Cuvântarea funebră rostită la moartea tatălui său, Sfântul Grigorie cel Bătrân (+374), care înainte de a se boteza a fost adeptul unei secte iudeo-păgâne numită ahypsistarienilor. Despre tatăl său din perioada în care nu era în Biserică, Sfântul Grigorie spune că „era al nostru”, prin comportamentul său moral. În istoria mai veche şi mai recentă a Bisericii, există suficiente documente în care apusenii sunt numiţi creştini, deşi nu sunt ortodocşi. Lăsând la o parte chestiunea terminologică, ce poate fi amendată, Sfântul şi Marele Sinod s-a referit la „unitatea pierdută a creştinilor” ca la o realitate evidentă pentru toată lumea. Sunt mulţi cei care se declară creştini, care însă nu mai sunt în comuniune cu Biserica cea Una şi în acest sens, unitatea creştinilor s-a pierdut. Aşadar, din cauză că unii au decis să părăsească credinţa apostolică, se constată cu tristeţe distrugerea unităţii de credinţă a creştinilor. Cu toate acestea, faptul că o parte, sau mai multe părţi s-au rupt din Biserica lui Hristos, nu afectează unitatea fiinţială a Bisericii.

Teoria „ramurilor”, potrivit căreia în toate denominaţiunile creştine sunt mlădiţe ale unei Biserici universale nevăzute este străină Ortodoxiei. De asemenea, „intercomuniunea” şi „ospitalitatea euharistică” sunt practici străine de Ortodoxie. Conform acestor practici neortodoxe, deşi se recunoaşte existenţa diferenţelor în materie de credinţă, sau a dezunităţii de credinţă, totuşi se promovează un „ospăţ al dragostei”, care, ca bază a dialogului interconfesional, ar putea duce, în timp, şi la unitatea de credinţă. Ortodoxia nu poate separa discursul referitor la unitatea Bisericii în mai multe „tipologii” ale unităţii: „unitatea dragostei”, „unitatea euharistică”, „unitatea de credinţă”, aşa cum se procedează în discursul ecumenic de factură protestantă. În treacăt fiind spus, acest lucru a făcut posibilă încheierea de acorduri teologice între diferite comunităţi protestante, în urma cărora credincioşii se pot împărtăşi la acele comunităţi născute din Reformă care au semnat acordurile, iar, în anumite cazuri, pastorii din diferite tradiţii protestante pot concelebra liturghia. Pentru teologia răsăriteană, unitatea de credinţă şi unitatea euharistică sunt legate fiinţial una de cealaltă. Prima este condiţia primirii Euharistiei, iar a doua este confirmarea aşezării într-o unitate de credinţă în Biserică şi într-o unitate duhovnicească cu Dumnezeu şi cu toţi membrii Bisericii. Faptul că Ortodoxia a ales să nu îmbrăţişeze practica „intercomuniunii” şi a „ospitalităţii euharistice” este o dovadă a înţelesului pe care îl dă celorlalte comunităţi eclesiale cu care intră în dialog. Sunt comunităţi care s-au îndepărtat de Biserică, unele mai mult, altele mai puţin, dar faţă de care Biserica are datoria de a mărturisi credinţa apostolică.

În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că Ortodoxia intră în contact cu o formă de înţelegere a dialogului ecumenic pe care nu-l îmbrăţişează. În lumea protestantă, ideea de „denominaţionalism” este centrală şi, ca urmare, problema unităţii creştine este privită de obicei în termeni de înţelegere sau reconciliere interdenominaţională. Pentru ortodocşi, problema ecumenică fundamentală este aceea a diviziunii ca urmare a ereziei sau a schismei. Ortodoxia nu poate accepta ideea „egalităţii confesiunilor” şi nu poate vedea unirea creştină ca o adaptare sau negociere interdenominaţională. Cei care s-au îndepărtat trebuie să se întoarcă la credinţa apostolică sau să descopere în propriul cadru eclesial „elementele” credinţei apostolice. Rostul Ortodoxiei în dialogul ecumenic chiar acesta este, de a da mărturie de credinţă apostolică în acele medii culturale şi eclesiale înstrăinate de ea.

Pr. Cristian SONEA