Dialogul ecumenic, conform Sfântului şi Marelui Sinod. Câteva lămuriri (I)

Ultimul mare eveniment care a marcat viaţa Bisericii Ortodoxe a fost Sfântul şi Marele Sinod, desfăşurat în Creta, în luna iulie a acestui an.

Oportunitatea organizării lui a fost pomenită mai întâi în 1902, iar procesul a demarat cu adevărat la primul congres pan-ortodox din Constantinopol, în 1923. Primele pregătiri formale au avut loc la Rodhos, în 1961. În perioada 18-27 iulie 2016, Bisericile Ortodoxe autocefale s-au adunat într-o mare întâlnire sinodală, după o foarte lungă perioadă de timp, dacă este să ne gândim că ultimul sinod ecumenic a avut loc la Niceea, în 787.  Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost compusă din 25 de ierarhi şi a fost condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Reprezentaţii a patru Biserici Ortodoxe (Biserica Antiohiei, Biserica Rusă, Biserica Bulgariei şi Biserica Georgiei) nu au participat la întâlnire. Temele discutate au fost: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia şi modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie; Importanţa postului şi a respectării acestuia astăzi şi Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. De asemenea, s-a formulat un Mesaj final, precum şi Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Textul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” a stârnit cele mai aprige controverse, de la unele de tip fundamentalist, la unele care au apreciat conţinutul documentelor ca fiind lipsit de importanţă teologică şi neracordat la realităţile lumii în care trăim. Acestea toate au adus din nou în discuţie tema dialogului ecumenic.

Argumentele utilizate în dezbatere demonstrează că există multe neclarităţi cu privire la acest subiect. Se fac confuzii grave şi se aruncă în luptă apelative smintitoare, care, cu siguranţă, nu fac niciun bine Bisericii. Formulări ca „erezie”, „pan-erezie”, „anatema”, „masonerie”, „posedare demonică”, „naţiune sfântă”, „excomunicare”, „blestem”, „exorcizare”, „satanism”, „ortodoxie sau moarte”, „radicalism”, „legionarism”, „extremism”, „talibanism” şi altele ca acestea, creionează o imaginea deloc onorantă pentru credincioşii Bisericii lui Hristos. Din aceste motive, considerăm că ar trebui, din nou, să ne amintim care este înţelesul teologic al dialogului ecumenic.

Neavând pretenţia că vom lămuri pe deplin chestiunea în discuţie, vom încerca să aducem câteva explicaţii în plus cu privire la ceea ce înseamnă „unitatea pierdută a creştinilor” şi acceptarea „denumirii istorice a altor biserici de către Biserica Ortodoxă”. Acestea sunt doar două dintre formulările care au creat îngrijorare contestatarilor Sinodului.

Unitatea Bisericii şi „unitatea pierdută a creştinilor”

Conform unora dintre contestatari, prin sintagma „unitatea pierdută a creştinilor”, sau prin expresia „restaurarea unităţii creştine”, Sfântul şi Marele Sinod sugerează că unitatea Bisericii s-ar fi pierdut la un moment dat şi, în consecinţă, prin dialogul ecumenic s-ar urmări refacerea acestei unităţi. Într-adevăr, dacă facem apel la definţii neteologice ale termenului ecumenism, vom constata că întâlnim astfel de interpretări. Spre exemplu, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii române, ecumenismul este  o „mişcare de refacere a unităţii universale a Bisericilor creştine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor şi a dialogului” (DEX, 2009). Definiţia este total eronată din punct de vedere ortodox. Înţelegând dialogul ecumenic ca o mişcare de „refacere a unităţii universale a Bisericilor creştine” sau o mişcare ce are ca scop unificarea tuturor bisericilor creştine, se subînţelege că, la un moment dat în istorie, unitatea Bisericii s-a distrus şi acum trebuie refăcută, iar mişcarea ecumenică ar avea un rol esenţial în acest demers. Unitatea este o însuşire fiinţială a Bisericii, alături de sfinţenie, sobornicitate şi apostolicitate şi ea nu poate fi distrusă. Acest adevăr îl exprimă cu claritate documentul sinodal: „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată” (art. 6). Biserica este Una pentru că unul este Capul său, Iisus Hristos, unul este Duhul Sfânt care-l face prezent pe Hristos în ea, unul este harul sfinţitor, care sfinţeşte şi desăvârşeşte întreaga făptură şi una este Sfânta Treime, a cărei viaţă de comuniune se trăieşte anticipat în Biserică. A se distruge unitatea Bisericii ar echivala cu împărţirea lui Hristos sau a Sfintei Treimi. Deci, unitatea Bisericii este ontologic legată de unitatea lui Dumnezeu, iar această unitate prezentă şi trăită in Biserică este darul lui Dumnezeu pentru noi. Credincioşii se bucură, se sfinţesc şi se desăvârşesc în această unitate. Şi atunci, de ce documentul sinodal vorbeşte despre „unitatea pierdută a creştinilor” sau „restaurarea unităţii creştine”?

O astfel de formulare sugerează că între unitatea Bisericii şi unitatea creştinilor este o deosebire. Credincioşii participă la unitatea Bisericii în calitate de membri ai ei şi rămân în această unitate în măsura în care mărturisesc credinţa apostolică, păstrează succesiunea apostolică neîntreruptă, integralitatea vieţii sacramentale, exprimată în modul cel mai înalt în Euharistie, comuniunea dogmatică, canonică şi euharistică cu celelalte Biserici ortodoxe locale. În organismul divino-uman, care este Biserica, fiecare credincios este asemenea unei celule vii ce devine parte integrantă a trupului şi trăieşte în Hristos o viaţă încărcată de harul sfinţitor. În măsura în care aceste condiţii obiective sunt îndeplinite, o comunitate eclesială locală poate fi numită Biserică şi este manifestarea vizibilă a Bisericii celei una a lui Hristos. (va urma)

Pr. Cristian SONEA