Despre indiferentism și bucurie

Mai mult decât oricare alt păcat al civilizației noastre contemporane, indiferentismul se arată, de departe, ca fiind cel mai perfid și nociv. El subminează nu numai ființa religioasă a omului, care devine împietrită la suflarea divină, dar atinge și dimensiunea umană a persoanelor, care își pierd capacitatea de a vedea adevărata comuniune interumană. Omul nu se mai revelează în celălalt, iar „eu” devine măsura tuturor lucrurilor.

Acest fenomen care se propagă pe nesimțite reprezintă pentru Biserică, în general, și pentru fiecare creștin, în mod special, un test al gradului de asumare a propriei misiuni și conștiințe. Numai supraviețuind acestei mari încercări avem trecută proba autenticități credinței noastre și a misiunii de creștini, pentru că secularismul nu este deloc lipsit de religiozitate, care poate fi înfloritoare în detrimentul ortodoxiei credinței noastre.

În ceea ce privește religiozitatea societății noastre, efervescența spirituală a tineretului și a bisericilor pline tinde să se substituie unei analize de substanță a profunzimii și autenticități sentimentului religios creștin. Nu trebuie să ne limităm doar la judecăți de suprafață, cantitative, ci trebuie analizate resorturile intime ale religiozității, autenticitatea credinței trăite, nivelul real al celor care își trăiesc și manifestă credința, precum și marele procent al celor încă necatehizați și neintegrați în viața Bisericii. De aceea este periculos să judecăm doar statistic religiozitatea, ci ea trebuie analizată în profunzime și în autenticitatea ei. E încă mult de făcut, iar indiferentismul este un obstacol major în calea unei adevărate și reale încreștinări a societății.

Desigur, experiența comunistă și-a pus amprenta în mod ireversibil asupra religiozității anilor pe care îi trăim. Bilanțul religios al Bisericii la căderea comunismului și punctul de pornire în noua societate democratică este net în favoarea credinței, cu unele nuanțe firești. După cele patru decenii de comunism, România era o țară creștină, cu biserici deschise și mânăstiri noi, cu copii botezați și părinți cununați, grație, bilanț de la care orice început de zidire pentru o nouă temelie a Bisericii în societate este unul optimist. Rămâne de recuperat deficitul enorm de catehizare, coagularea elementului laic în corpul și în acțiunile Bisericii și rearticularea misiunii sociale a Bisericii în corpul social de unde a fost marginalizată.

Singurul reproș care i s-ar putea aduce Bisericii în perioada comunistă ar fi excesul de diplomație, iar pentru perioada de după 1989, lipsa fermității și a dorinței de a-și recâștiga demnitatea, în raport cu statul, lucruri care, într-o măsură mai mică sau mai mare, se resimt și astăzi. În contextul în care lumea își pierde tot mai mult sensul, Biserica trebuie să continue să învețe adevărata bucurie și viață pe care o aduce lumii Hristos și chemarea Împărăției cerurilor, pe care fiecare om o poate descoperi și trăi încă de acum în Biserică. Adevărata viață pe care Biserica nu trebui să înceteze să o propovăduiască este aceea pe care scriitorul francez de origine americană Julien Green o definește admirabil în expresia „tout est allieurs” – totul este altundeva. Prin urmare, creștinismul, de multe ori descalificat la nivelul unei religii, trebuie să își redescopere dimensiunea vieții noi pe care Domnul o aduce lumii. De aceea părintele Alexander Schmemann definea creștinismul nu ca religie, ci viața nouă.

Biserica trebuie să fie autentică în credința și propovăduirea ei, fidelă Evangheliei lui Hristos și Împărăției cerurilor. De aici pornește orice bună zidire. Biserica nu trebuie să judece sau să condamne lumea, trebuie să se elibereze de lume, percepută ca acea creație căzută și să aducă lumea la trăirea Împărăției cerurilor, la demnitatea unei noi creații. Biserica nu trebuie să se coboare la nivelul de înțelegere și trăire a lumii căzute, ci trebuie să ridice lumea la adevărata viață și înțelegere a lumii, ca anticipare a Împărăției cerurilor.

Biserica este o realitate ce își desfășoară existența pe pământ în anunțarea și așteptarea Împărăției cerurilor. Ea trăiește între „acum” și „nu încă”, fiind o existență în timp ce este chemată să întrupeze în lume veșnicia. De aceea Biserica trebuie să aducă lumea la viața pe care o propovăduiește în lume și nu invers, context în care compromisul este exclus. Numai în privința limbajului putem vorbi de necesitatea unei adecvări la nivelul de înțelegere al oamenilor, pentru a-i putea aduce „pe toți la Hristos”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Numai o Biserică eliberată de lumea căzută, de mentalitățile ei, este cu adevărat trupul lui Hristos, chemare vie adresată oamenilor de a trăi viața cea nouă.

Omul are chemarea de a-și concilia propria existență între această viață pământească, privită ca dar al lui Dumnezeu și veșnicia pe care o trebuie să o câștige și să o guste încă de pe acum. Numai având această conștiință, omul poate să ajungă la conștiința că ce e veșnic și cu adevărat important este singura moștenire la care e chemat, în timp ce tot ce e contingent este doar o umbră. Numai bucuria vestită de Hristos cel Înviat este cu adevărat singurul lucru care trebuie trăit continuu în viața omului. Creștinismul a pierdut din sentimentul acestei bucurii, pe care Mântuitorul a promis-o Apostolilor, martori ai Învierii, cu garanția că ea nu le va fi luată de nimeni înapoi. Doar revenind la acest sentiment de bucurie, creștinismul poate oferi răspuns omului la toate problemele lui.

Pr. Bogdan IVANOV