Datoriile noastre și deficitul de încredere

Criza creditelor și a datoriilor populației continuă să rămână un subiect dramatic pentru mulți dintre semenii noștri și o mare dilemă pentru autorități, care par tot mai incapabile de a găsi soluții. Pe de-o parte ne lovim de lipsa de orizont a datornicilor, iar pe de alta de neputința unui sistem care, prin lipsa lui de viziune sau, mai grav, prin lăcomie, a creat acest blocaj. Pentru că în acest moment vorbim de o situație fundamentată nu doar pe deficite, ci și pe păcate. Iar unul din păcatele capitale de care suferă societatea în care trăim și de care nimeni nu mai vorbește astăzi este lăcomia.

Dacă ar fi să ne asumăm provocarea de a lectura acest subiect în cheie creștină, am putea spune că dincolo de defecțiunile unui sistem bancar, asistăm la un mare deficit de încredere. și tocmai acest lucru subminează substanța societății în care trăim și respectul față de instuțiile care au menirea de a ne face viața mai frumoasă și în care băncile ocupă un loc privilegiat. Privită în esența ei, orice relație de împrumut este în primul rând un transfer reciproc de încredere de la cel care oferă un capital spre cel care îl primește. și acest lucru constituie fundamentul tuturor relațiilor interumane, dar și al raporturilor cu societatea și cu instituțiile care o definesc.

Când oferi cuiva un credit, investești ceva mai mult decât capitalul de bani, și anume încrederea că persoana respectivă va face exact ce spune cu acel împrumut și că își va asuma rigoarea de a-l returna la timp, așa cum a fost învoiala. De cealaltă parte, cel care cere un împrumut apelează în primul rând la onestitatea creditorului, convins fiind că acesta nu îi va trăda încrederea și așteptările și că, prin împrumutul pe care i-l oferă, crede în visele și proiectele pe care le are. De aceea putem spune că substanța umană a oricărui împrumut este încrederea și cinstea, și nu banul, iar capitalul primit trebuie să contribuie la lărgirea libertății celui care împrumută și nu la limitarea ei. Toate acestea însă presupun câteva virtuți esențiale precum: onestitate, respect, transparență și, mai ales, dreaptă măsură sau cumpătare, inclusiv în a-ți face vise și idealuri.

Este la fel de evident că în acest moment intervine pericolul de a nu ști exact care îți sunt prioritățile și mai ales posibilitățile, dar și de a nu găsi onestitate și bună credință din partea celui care oferă, și care, înainte de a crede în proiectele tale și de a le sprijini, își urmărește propriul interes. În mod evident creditorii au greșit din lipsa de transparență și din neputința de a atrage atenția asupra evaluării nevoilor reale și au finanțat idealuri falimentare, în timp ce debitorii au greșit prin excesul de speranță pe care l-au avut, fără a mai avea cenzura cumpătării. Este bine să ai proiecte și idealuri pentru care să lupți, dar niciodată să nu le plătești cu prețul limitării propriei libertăți, pe care o creditare deficitară sau niște nevoie lipsite de realism ți-o poate aduce.

A reînvăța lecția cumpătării și a responsabilității, dar și a gestionării sincere a propriilor nevoi este pentru noi, debitorii, o maximă prioritate pentru a evita excesele. Astfel vom putea privi orice împrumut ca un instrument care să ne lărgească libertatea, prin proiectele pe care le face posibile, și nu să o limiteze. La rândul lor, băncile trebuie să ne asigure că nu au abdicat de la valori precum onestitate, transparență, dar și fermitate în a arăta care sunt adevăratele proiecte în care trebuie să investești capital. Numai așa ele vor crede cinstit și fără lăcomie și pe mai departe în visele oamenilor și ale lumii.

De fapt, esența însăși a relației noastre cu Dumnezeu se structurează asemenea unui credit, ea având la bază un mare capital de încredere pe care Domnul ni-l oferă și totodată un orizont de așteptări, care poate fi împlinit sau nu. Diferența esențială este că acest capital inițial nu se diminuează, chiar dacă el este risipit sau gestionat defectuos prin superficialitate și nepăsare și că el poate fi recâștigat în aceeași prospețime dacă omul se reîntoarce la încrederea pe care i-o oferă Dumnezeu. Chiar dacă oferind credit Dumnezeu provoacă libertatea omului de a gestiona inteligent un capital în folosul semenilor săi și nu în interes propriu, El o face cu scopul de a lărgi și mai mult libertatea personală a fiecăruia de a face binele și de a fi solidar cu semenii.

Pr. Bogdan IVANOV