Cunoaşterea copilului (XI). Manifestări psihice în perioada adolescenţei

    Adolescenţa propriu-zisă (aproximativ 13-19 ani) este marcată de dezvoltarea gândirii abstracte, formarea concepţiei despre lume şi viaţă şi asumarea de responsabilităţi.
După furtunile pubertăţii, raporturile părinţi-copii par a fi de înţelegere şi aprobare. Adolescentul doreşte să se apropie de părinţi, este politicos, afectuos, cooperant. Cu toate acestea, adolescentul se vrea prea repede adult, deşi maturitatea lui fizică, intelectuală şi psihică nu îl plasează acolo. Tânărul se revoltă împotriva atitudinii protecţioniste a familiei. El vrea raporturi de egalitate. Respinge sfaturile date „pentru binele lui”, care ascund şi indicaţii. Ambiguitatea şi timiditatea trăirilor, de exemplu, acceptă judecata adultului, căruia îi critică modul de comportare dar îi recunoaşte experienţa. Nu are încă încredere în sine, de aceea ia ca punct de referinţă adultul.
S-a afirmat că există o criză normală de adolescenţă, care cuprinde trei etape succesive: perioada revoltei, perioada închiderii în sine şi perioada exaltării şi afirmării.
Modificările somatice, endocrine, minima rezistenţă psihosomatică, criza de adolescenţă fiziologică, suprasolicitarea, eşecurile, decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, traumele, agresiunile, accidentele, etc. vorbesc de la sine despre imprecizia graniţei dintre sănătate şi boală.
Recomandări: Deseori apare un semnal de alarmă în cazul în care adolescentul se comportă rebel sau agresiv. Părinţii cred că fac asta pentru a-i enerva sau sunt răsfăţaţi şi obraznici. Dar motivele pot proveni din suferinţele interioare, din frământări şi confuzii. În acest caz, se impune un consult de specialitate.
Prin dialog, părinţii împreună cu copiii vor analiza deschis problemele, fără să fie prea rigizi dar nici toleranţi în totalitate.
Ana CRIŞAN
– psiholog –