Cunoaşterea copilului (X). Minciuna la copil

    Cuvântul „minciună” vine de la latinescul „mentior” şi ne arată înrudirea sa cu mens (minte), fapt ce indică că acela care nu cunoaşte realitatea n-o poate ascunde sau deforma.
Actul de cunoaştere se bazează pe percepţie neviciată, pe informaţie completă şi discernământ în judecăţile noastre. Minciuna se caracterizează prin ascunderea în mod voit a adevărului şi inventarea unor lucruri sau situaţii inexistente. Din punct de vedere psihologic, minciuna este un act de conduită, un răspuns către alţi oameni şi este o trăsătură de caracter.
Omul nu se naşte mincinos, el devine.
O primă cauză o găsim în climatul de neîncredere din jurul lui. Îl tratăm printr-un brutal „nu”, „nu-i aşa”, „n-ai dreptate” Sau îi spunem „minţi!”. Imaginaţia şi fantezia copilului creează astfel o lume în ireal şi minciună. Psihologul CH Buchler a studiat fenomenul minciunii şi afirmă că aceasta apare la vârsta de aproximativ 5 ani, dar şi mai târziu în contextul social. Atunci, proverbul „ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, este numai parţial valabil, deoarece fiul unui mincinos devine mincinos nu datorită eredităţii, ci prin contact. Se întâmplă ca adultul să ceară copilului efectuarea unor sarcini, cerinţe. De exemplu, „să nu vorbeşti cu Ionel!” „ să nu ieşi în curte!” etc. În toate aceste cazuri îl urmărim fără discreţie, iar după îndeplinirea sarcinilor, fără să fim convinşi de cele întâmplate, îi spunem: ”de ce n-ai făcut, cum ţi-am spus eu?” Sau, dacă el afirmă executarea întocmai îl apostrofăm cu un „minţi”. Sunt primele contacte în aparenţă inofensive, dar cu efecte distrugătoare în formarea personalităţii copilului. Atitudinea critică a adultului, neîncrederea, tratarea copilului cu argumente neoperante în gândirea lui au ca efect negativ dezvoltarea sentimentului de neîncredere în sine. Altă atitudine a părinţilor care favorizează apariţia minciunii este supraaprecierea, mai ales a inteligenţei. Se întâmplă frecvent să-i certăm pe copii pentru minciuna lor, dar nu ne sfiim să utilizăm în faţa lor „minciuna salvatoare”  sau şi mai rău îi facem complici. Fapte mărunte din viaţa familială primesc proporţii nebănuite în mintea copilului. Minciuna poate deveni obişnuită, este un act de comportament.
Recomandări: soluţia se află în înlăturarea cauzelor. Să se instituie o concordanţă între vorbire şi acţiune, să se creeze posibilitatea de afirmare individuală, să existe echilibru între dorinţe şi posibilităţi, dezvoltarea unei concepţii sănătoase despre căile de succes, prin „ da” şi nu prin „nu”, prin acţiuni pozitive şi nu negative.
    Ana CRIŞAN
    – psiholog –