Cunoaşterea copilului (V). Întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii

    Când ne referim la copilul mic, putem vorbi de două categorii de tulburări: una se referă la tulburări de vorbire ce vizează defecte de pronunţie a sunetelor şi bâlbâiala, iar alta se referă la întârzierea în dezvoltarea vorbirii. În cea de a doua categorie se încadrează copiii care nu au ajuns la stadiul  normal de dezvoltare a vorbirii, de la mici rămâneri în urmă până la o stare de muţenie totală.
Care sunt cauzele? Cele mai importante sunt afecţiuni ale sistemului nervos, întârzierea mintală, afecţiuni ale auzului şi afecţiuni psihice.
Afecţiunile sistemului nervos se referă la hemoragii cerebrale la naştere sau boli grave în prima copilărie. Din această categorie fac parte copii cu deficienţe motorii, cerebrale, cu pareze şi paralizii ale membrelor şi asociat, anumite tulburări de vorbire denumite tulburări dizartrice. Mişcările actului vorbitor sunt foarte dificile. Pot exista şi pareze ale palatului, limbii sau buzelor. Vocea este, în acest caz, nazală, sacadată. Concomitent pot exista şi tulburări psihice,irascibilitate, labilitate emotivă, atenţie deficitară etc. Ei vor vorbi foarte târziu, având o exprimare foarte sumară.
Dacă sunt atinşi centrii limbajului din creier apare o tulburare foarte gravă numită afazie sau alalie, cu lipsa posibilităţii de dezvoltare a vorbirii. O altă cauză este întârzierea mintală. De exemplu, în cazuri grave, la idioţi, se ajunge doar la stereotipii/repetări. În forme mai puţin grave ale întârzierii mintale se ajunge la vorbirea în propoziţii, dar fără un conţinut abstract.
Afecţiunile auzului se referă la cazurile copiilor hipoacuzici (surzi), care vor fi orientaţi spre învăţământul special. Afecţiunile psihice, ca şi cauză în întârzierea vorbirii se referă la imaturitatea afectivă (de exemplu, orice tulburare emotivă de lungă durată, şocurile puternice, izolarea) şi la psihoze. Astfel, apar stări de mutism, timiditate, izolarea etc.
Recomandări. Fiind tulburări foarte complexe, e nevoie de mai mulţi specialişti: medici, logopezi, psihologi, educatori şi desigur familia. Recuperările constau în programe de terapii specifice, cu exerciţii de adaptate fiecărui copil
El învaţă prin imitaţie, prin vocalizări spontane, prin jocuri, gimnastica aparatului fonoarticulator, încadrarea într-un colectiv potrivit şi acordarea suportului familial.
De reţinut că etapele pe care le parcurge copilul cu întârzieri în procesul de recuperare sunt aceleaşi cu cele pe care le parcurge copilul normal în dezvoltarea vorbirii.
    Ana CRIŞAN
    – psiholog –