Cum se măsoară capacitatea de a crede?

Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, majoritatea locuitorilor se declară credincioși și, dintre aceștia, mulți declară că merg la biserică. Dacă dintre aceștia din urmă ar citi aceste rânduri, îmi vine să le pun și să ne punem o întrebare aparent deplasată și poate indiscretă: De ce mergem la biserică? Așteptăm oare ceva de Dumnezeu? Avem ceva să-I cerem, să-L rugăm? Unii, poate mai puțini, vor răspunde în inima lor că nu o fac pentru că așteaptă ceva, pentru a cere ceva, ci pur și simplu pentru El, pentru Domnul. Alții, din curiozitate sau pentru împlinirea unei porunci a Bisericii sau, pentru câțiva e ocazia pentru a mai auzi ceva ori pentru a se mai întâlni cu cineva… Motivele nu par să fie în criză.

Dar, dincolo de motivațiile sau nevoile noastre, suntem oare convinși că Domnul este prezent pentru noi, că El ne așteaptă oricum și pe oricine, pe fiecare, pregătit nu doar să ne dea ceva, ci pe Sine, prin Cuvânt și Euharistie? Cea mai de bun simț și mai temeinică motivație este tocmai aceasta: „merg la Biserică pentru că Domnul mă așteaptă”. Pentru că e ziua Domnului și totdeauna cel care-și cheamă prietenii se pregătește. Și mă așteaptă personal, nu ca pe unul la grămadă, anonim și neștiut personal de El. Le spunea Isus orbilor: Credeți că pot ceva pentru voi? Să vă fie vouă după credința voastră…, dar sunt cuvinte pentru fiecare dintre noi. E o asigurare ce dă fior: vom primi după credința noastră! Cum este credința mea, credința noastră?

Dar ca să ajungem la credință, poate ne ajută alte lămuriri, aparent banale și străine de relația cu Dumnezeu.

Oare cum se măsoară capacitatea de a fura? Ce întrebare! După rapiditatea loviturii? După cantitatea sau valoarea prăzii? După abilitatea de a nu fi observat și prins cât mai mult timp? După numărul reușitelor? După numele păgubașului (una e să furi de la un invalid, de la un orb, de la un bătrân sau de la un… alt hoț!)?

Dar capacitatea de a umbla cum se măsoară? Ce întrebare! După simpla mișcare a picioarelor? După distanța maximă parcursă? După poziția corpului în mișcare, respectiv gârbovirea, ușurința sau eleganța mișcărilor…?

Cum se măsoară, apoi, capacitatea de a vorbi? După debitul verbal? După dicția exprimării? După bogăția sau varietatea cuvintelor? După urechea ascultătorului…?

În schimb, cum se măsoară capacitatea de a vedea? După distanța la care se percepe clar? După surprinderea cât mai multor detalii dintr-un peisaj, după deslușirea contururilor fără a avea o luminozitate bună?

Ei bine, în sfârșit, cum se măsoară capacitatea de a crede? După promptitudinea acceptării unui cuvânt sau afirmații? După lipsa oricăror întrebări sau verificări ale celor ce mi se cer a le crede? După numărul de cruci sau de lumânări, de posturi, după gesturi și practici sporite numeric? După insistența sau perseverența cu care cer un lucru, cu convingerea că până la urmă îl voi primi? După dragostea cu care primesc orice fel de răspuns de la persoana iubită sau de la cea care mă iubește?

Cum se măsoară capacitatea de a crede?

În episodul cu vindecarea orbilor, Isus leagă tămăduirea de credința lor, ca și cum ar spune: ceea ce voi cereți se va adeveri, se va verifica doar dacă aveți o credință puternică și vie, personală, în Mine. Raportând la noi această cerință,  cât de adesea timpul credinței noastre nu e prezentul și invocă meritele rudelor credincioase sau eventual ale unui trecut mai fervent! Acestora le răspunde alt cuvânt al Evangheliei: „nu tot cel ce Îmi spune: Doamne, Doamne! va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”. De câte ori îi cerem lui Dumnezeu o intervenție, o vindecare, (o neatenție – da, și așa ceva: a profesorilor la examen!), un ajutor într-un moment dificil sau într-o relație afectivă…. De câte ori când Îi cerem ceva avem o credință fragilă, cam oportunistă, ce se adresează Domnului doar în momentul nevoii.

Bine, atunci ce este o minune? Am putea, foarte elementar, să o privim ca pe o intervenție a lui Dumnezeu pentru a repara o situație greșită care, în fond, dacă e să o luăm la bani mărunți la analizat, tot din vina Lui (Cel Atotputernic) trebuie să se fi produs? Cerând o minune, cu această atitudine, de fapt nu plănuim oare să-L tragem de partea noastră cu bunăvoință pe un Dumnezeu atotputernic, distrat și adesea poate insensibil? De ce asistăm la atât de puține minuni? De ce rugăciunea noastră de prea multe ori nu pare a fi îndeplinită? Pentru că dăm credit mai mult imaginii, portretului făcut lui Dumnezeu de tatăl minciunii, potrivit căruia avem de-a face cu un tiran de temut.

Cât de des ne amintim și credem că Dumnezeu, Cel căruia ne adresăm, e înțelegător și știe de ce avem nevoie și că nu e un stăpân asupritor, de cumpărat sau îmbunat? Că e un tată care, mai mult și mai bine decât noi, răii, știe să dea lucruri bune fiilor? A nu confunda plăcerea cu binele! Eu am fost considerat rău când nu am ajutat pe cineva să-și facă rău, să-și procure daune sănătății, chiar dacă aceasta îi făcea plăcere… Dacă Dumnezeu nu ne împlinește cererea, e poate pentru că ceea ce noi considerăm acum necesar sau binevenit nu e cel mai important lucru de care avem nevoie. Sau pentru că avem o credință slabă și demotivată sau segmentată – cerem creșterea părului, a refacerii genunchiului, a vocii, a bărbii… Pare mai mult o punere la încercare a Domnului, ca să văd – ca și copiii mici – până unde mă pot întinde. Și din nou gândim rău despre Dumnezeu…

Minunea în Evanghelie are o importanță relativă, nu e un scop în sine: e un semn care ne dezvăluie prezența lui Dumnezeu, ca un indicator către o altă dimensiune. Iar riscul este tocmai de a căuta minunea ca obiectiv de atins. Și mergem în pelerinaj pentru minune, pentru viziune, pentru senzații și nu pentru Domnul! Nu pentru a ne schimba și apropia inima de El. Important e ca eu să fiu ascultat, vindecat, iar Cel care m-a ascultat sau vindecat nu mai contează (ca pentru cei 9 leproși care, văzându-se cu sacii în căruță, cu vindecarea, n-au mai considerat necesară recunoștința față de persoana Vindecătorului)… Cea mai mare minune e să conștientizăm că Domnul e aici pentru noi, că ne așteaptă și este pregătit personal pentru fiecare. De aceea, rapid, astăzi deja, acum, să-I cerem să ne vindece necredința, sau credința interesată și pe bucățele, care pune condiții, să ne risipească aviditatea de a ne vedea ascultați și mulțumiți fără a ne pune în joc viața spre a fi schimbată; să ne elibereze de superficialitatea ce continuă frecvent să nu vadă un Tată iubitor, ci doar pe cineva puternic de convins sau de îmbrobodit (ca cerșetorii pretinși invalizi cuprinși spontan de tremurat, de încovoiere, de voce plângăcioasă sau mieroasă când apare cineva în apropiere, după care, miraculos, își pierd aceste înzestrări…).

Suntem și noi orbi când nu vedem dincolo de interesul nostru, nu știm să recunoaștem prezența și lucrarea Lui în viața și în jurul nostru. Suntem orbi când nu știm sau nu vrem să vedem lumina, ci mereu numai negativul și întunericul în noi și în ceilalți. Suntem orbi pentru că deși am primit lumina credinței, nu știm să citim cu ea semnele timpului în care trăim. Ne așteaptă în fiecare zi a Sa Domnul, ca să ne redea vederea, spre a-L ști vedea, spre a ne vedea cum ne vede El.

Cum se măsoară capacitatea de a crede? Cred că, acum, fiecare poate găsi motiv să-I ceară o credință nouă, serioasă, vie, în relație personală cu Domnul și care, cel puțin, să nu mai uite niciodată de El, căci prea ușor gravitează totul în jurul propriei persoane și, pe negândite, ne devenim proprii dumnezei cărora ne adresăm. Crezi tu că pot să fac pentru tine aceasta? Da, Doamne, o cred: deschide-mi ochii spre Tine, spre ceilalți și spre inima mea care de mult jinduiește să se schimbe.

Pr. Cristian LANGA