Cum, o țară majoritar ortodoxă, poate fi și majoritar coruptă ?

Într-un dialog privat, fostul episcop de Hildesheim, nordul Germaniei, fost  președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale din Uniunea Europeană, Josepf Homeyer, întreba pe teologul ortodox Radu Preda cum se explică faptul că o țară majoritar religioasă este majoritar coruptă. Întrebarea este cu atât mai pertinentă, cu cât procentul corupției din România tinde să fie unul dintre cele mai mari din Uniunea Europeană (cf. Corruption Raport, Special Eurobarometer, 374 – 2012). Totodată, în statisticile privind religiozitatea țărilor membre UE, țara noastră, România, ocupă un loc fruntaș, cu un procent de 89% dintre cei intervievați (WIN-Gallup International Global Index of Religiosity and Atheism – 2012). Așadar, o întrebare bună!

Ceea ce de la bun început observă și profesorul Preda constă în sinceritatea și buna intenționalitate a întrebării, întrucât, episcopul nu spune: „într-o țară majoritar ortodoxă”, ci „într-o țară majoritar religioasă”. Ca atare, întrebarea nu este una menită să ne jignească Biserica și neamul. Acum, dacă ținem cont de faptul că România este o „Românie profundă”, smerită, cu o majoritate religioasă indubitabil ortodoxă, va trebui să ne „simțim” în întrebarea episcopului catolic. Chiar în noul Statut pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, la articolul 5, aliniatul 2, se afirmă: „Biserica Ortodoxă Română este națională și majoritară potrivit vechimii apostolice, tradiției, numărului de credincioși și contribuției sale la viața și cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”. Vom reformula întrebarea în funcție de contextul real al problemei, spunând: „Cum, o țară majoritar ortodoxă, poate fi și majoritar coruptă?”. Există vreo legătură între ortodoxie și corupție? Nici vorbă! Corupția nu se limitează doar la nivelul ortodoxiei românești, ci este din plin prezentă și la alte confesiuni creștine, reprezentate chiar în zona noastră, cu alte cuvinte, este „ecumenică”. Ca și prostia. Atunci!? De la bun început e clar că nu pot da un răspuns acestei probleme într-un articol de ziar; o problemă care scoate la suprafață un cancer vechi de 20 de ani, pe care societatea post-comunistă românească, împreună cu Biserica, îl au și refuză să-l trateze corespunzător. De aceea, scopul acestui articol este să-l catehizeze, adică să-l învețe pe omul de rând cu realitatea de facto în care ne mișcăm și mai puțin, vorba domnului Pleșu, să mă așez în „scaunul desăvârșirii și să arunc cu sfaturi de mătușă înțeleaptă”. Și eu, ca român, creștin-ortodox,  am o parte de vină la situația aceasta.

Din perspectivă social-teologică, aș începe prin a constata absența unei antropologii ecleziale clare care să formeze oameni și mai puțin ziduri, ca să nu mai zic de educația tinerilor. De douăzeci de ani încoace, Biserica construiește edificii în detrimentul oamenilor. Cu o astfel de strategie, ortodoxia românească a devenit aproape autistă la evenimentele marcante ale societății românești și implicit la modernitate. Ca drept dovadă, la ora actuală, Biserica Ortodoxă din România nu are pregătită o reacție publică la starea de fapt a poporului român, cum, de asemenea, ne lipsește o condamnare oficială a comunismului pentru secolul XX și o condamnare a etnofiletismului pentru secolul XIX. Între timp, criticăm tot ce vine din Occidentul „ecumenist”, creând o stare de penibilitate. Nu ne plac protestanții, dar ne plac mașinile Audi, Volkswagen, Mercedes-Benz, fabricate în regiunea Baden-Württemberg de către protestanți; nu ne plac catolicii, dar ne plac BMW-urile, fabricate de aceștia în München; nu ne plac neo-protestanții, dar ne plac Apple-urile. Exemplele pot continua la nesfârșit. Până și materialele din care sunt construite Bisericile provin din Apus. Pentru Dumnezeu: împărțirea hărții religioase a Europei și chiar a lumii, în astfel de dihotomii (noi – buni, ei – răi) este complet absurdă, inutilă și proprie numai religiilor de mistere! Nu pledez pentru un ecumenism ieftin, de sincretism religios, din contră, îmi doresc ca Biserica Ortodoxă să fie deschisă către marile proiecte ale lumii, iar dacă nu poate participa la ele într-un sens propriu, măcar să le interogheze într-un sens inteligent.

Revenind la starea Bisericii Ortodoxe locale în care fiecare își duce propria cruce, iar unii chiar pe a altora, nici nu mai știu de când nu am văzut o măsură prin care vreun episcop din zona noastră să vizeze tineretul. Doar Cazinoul dornean, păduri și cămine pentru bătrâni, chiar dacă cel din urmă proiect social periclitează viața monahală, pentru ca să nu trebuiască să plătească asistenți sociali teologi, pregătiți în Facultățile de Teologie din România. Monahii nu sunt asistenți sociali. Totuși, să nu exagerez, ceva măsuri au existat, iar acelea constă în livrarea la serbări și sărbători de broșuri prin intermediul unor inspectori de religie colerici, compuse de episcopi cu tematica fumatul, alcoolul și sexul (fiecare cu ce n-are). Câte burse de studiu, sociale și de performanță oferă arhiepiscopia noastră? Ce se întâmplă cu studenții teologi eminenți din facultățile noastre? Încă o dată, cu o astfel de mentalitate am creat în capul oamenilor ideea că Biserica este un fel de paznic al neamului românesc și atât. Am creat o fractură între ierarhie și laici, între ceea ce spune Biserica și între ceea ce crede că spune. E o mare diferență între spunere și spusă. Realitatea este că am reușit să-i rupem pe oameni de semnificațiile profunde și reale ale Bisericii. Nimeni nu mai înțelege nimic din Sfânta Liturghie, din Tainele Bisericii, aproape totul a picat în formalism. Nu mai avem oameni care să traducă pe limbajul oamenilor expresiile fundamentale de credință. Din nefericire, de multe ori nici preoții nu mai înțeleg de ce fac ceea ce fac, producând tot felul de inovații și aberații liturgice. Astfel, oamenii au ajuns să confunde propriile superstiții și apucături șamanice cu conceptul de religiozitate, iar în acest mod să nu ne așteptăm la o situație mai bună a României pe plan internațional. Nu cred că scopul creștinului este să fugă după minuni, ci să câștige o nouă viața în Hristos. Raportarea Bisericii la conceptul uman de religiozitate ar trebui să se pună în alți termeni, nu legați de minuni imanente, ci de orizontul eshatologic, adică de momentul așteptării venirii lui Dumnezeu pe pământ. Biserica, în calitatea ei de anticipare a Împărăției lui Dumnezeu, nu este din lumea aceasta, dar își desfășoară existența în mundaneitate, ca atare ea are rolul de a schimba vieți, de a-l transforma pe omul păcătos după modelul antropologic creștin al Omului nou. Modul creștinului de a fi în Biserică, ca în Împărăția lui Dumnezeu, se traduce la nivel personal printr-o stare de tensiune eshatologică. Suntem în Împărăția lui Dumnezeu, dar încă nu suntem în mod deplin, oscilăm între deja și nu încă. Cum ar spune Constantin Noica, a fi întru Împărăție, adică a fi în, înțeles ca a nu fi încă în, mai simplu spus, a păstra o permanentă tensiune între ceea ce suntem noi, ca parte materială, și ceea ce suntem noi dar ne depășește, ca parte spirituală. Cred că acesta trebuie să fie câmpul duhovnicesc de manifestarea a credinței omului într-un mod ziditor. De aici rezultă că ortodoxia în adevăratul sens al cuvântului nu are nimic în comun cu corupția. Doar că o astfel de misiune presupune trezirea laicatului ortodox, angrenarea reală a tineretului în misiunea Bisericii (să nu uităm că cei mai fervenți propagatori ai Reformei în Transilvania au fost tinerii care studiau în Apus și care astfel au luat contact cu ideile lui Luther, pe care le-au adus ulterior în țară) și dezvoltarea unui dialog în acord cu contextul imediat al societății noastre și implicit cu modernitatea. Adică, pe de o parte, Biserica are o mișcare centrifugă, din interior spre exterior, dinspre Biserică spre societate, iar pe de altă parte, o mișcare centripetă, din exterior spre interior, dinspre societate spre punctul central al Bisericii, Hristos. Cele două mișcări sunt dependente una de alta, dar cum ar zice omul de rând, ni s-a cam stricat centrifuga.

Totuși, din fericire, în anumite Biserici, chiar din orașul nostru, schimbările se văd într-un sens pozitiv, deci nu e totul pierdut. De asemenea, la nivelul unor mitropolii pleacă inițiative care să angreneze laicatul în slujirea Bisericii (rugăciuni cu voce tare, împărtășirea deasă cu Sfintele Taine etc.). Poate fi un început bun, dar mai este mult până departe. Altfel, riscăm să ne discredităm tot mai mult pe an ce trece, să fim în permanență un popor pe cât de religios, pe atât de corupt și decăzut. Rezultatul este o Românie aruncată într-o lumină cu adevărat proastă, confuză, cu cetățeni în majoritate creștin ortodocși, majoritar corupți, care se complac în minciună și duplicitarism.

Cezar MARKSTEINER-UNGUREANU