Cum ne pierdem timpul cu folos?

La orice cumpănă între ani încercăm mai mult decât oricând să găsim un răspuns la întrebarea: Cum ne-a trecut timpul de-a lungul anului? Avem astfel în față o întrebare fundamentală pe care o evităm constant de-a lungul fiecărei zile și chiar de-a lungul vieții, ale cărei răspunsuri nu ni se oferă deloc cu ușurință. Și aceasta pentru că nu știm aproape nimic despre timp. Ba ne mai lipsește și curajul de a privi la timpul nostru, ca la cel mai prețios capital de care dispunem, ca la oglinda propriei noastre vieți.

Poetul grec Sofocle, în tragedia Electra, îi dădea timpului imaginea unui zeu blând, care vindecă rănile sufletului și aduce cu sine alinarea suferințelor omenești, subliniind de fapt marea calitate care vine odată cu trecerea lui, și anume uitarea. Dacă pentru gânditorul grec timpul stă sub semnul unei necesare terapii a suferinței, pentru omul modern timpul reprezintă marea provocare de a trăi și de a-și asimila cât mai mult propria existență sau, de ce nu, de a și-o pierde. Trecând prin experiența timpului mitic, consumat între un început etern și o degradare ireversibilă, timpul creștin începe din primul moment al intervenției lui Dumnezeu în istorie și se întinde spre o împlinire a lui într-un orizont al veșniciei. În acest sens, atât Platon, care vorbea de timp ca fiind imaginea mișcătoare a veșniciei, cât și misticul englez William Blake, care considera timpul un dar al aceleiași veșnicii, arată una și aceeași realitate: timpul nu are decât viitor și trecut și se încheie în veșnicie, unde va avea numai prezent. Așa că noi, oamenii, pornim la drum cu un mic capital de viitor, pe care îl transformăm în mari depozite de trecut, trecând printr-un prezent imperceptibil, care ne scapă printre degete.

Timpul este pentru om reperul care îl ajută să se poziționeze în lumea în care trăiește, să își valorizeze cât mai mult existența și să umple cu sens această devenire a lui, care rămâne totuși limitată și care are ca punct terminus destrămarea finală și moartea. Privită în acești termeni, viața omului este o luptă cu timpul, care rămâne o realitate exterioară nouă, ce scapă de multe ori propriului control și care se dovedește neobosit în raport cu omul. De altfel, tocmai sentimentul timpului limitat îi oferă omului neliniște și conștiința propriei fragilități în fața istoriei, pe care fiecare încearcă să o gestioneze cât mai bine și dintr-o perspectivă a veșniciei, în care calitatea timpului trăit, și nu cantitatea lui, dau cu adevărat valoare vieții.

De altfel, drama existenței noastre se consumă între neștiința și neputința de a deveni stăpâni ai propriului timp, pentru că atunci când îți stăpânești timpul îți câștigi stăpânirea asupra propriei vieți. Însă timpul presupune înțelepciune și discernământ în a ști să alegi dintre ce este de valoare și ce nu, cu ce anume să îl umpli și dacă îl păstrezi pentru tine sau îl pierzi pentru alții.

Creștinismul ne invită, în mod paradoxal, să ne pierdem timpul și viața pentru Dumnezeu și pentru semeni. De fapt, acest lucru ascunde în sine singura cale de a-ți câștiga cu adevărat timpul pentru tine. A-ți pierde timpul pentru Dumnezeu înseamnă a-l câștiga pentru tine în cel mai înalt grad, prin faptul că descoperi ce este cu adevărat important în viață: bucuria, iubirea, binele făcut în mod gratuit, liniștea și puterea de a sta cu tine însuți. A-ți pierde timpul astfel înseamnă a avea puterea și înțelepciunea de a te opri o clipă din agitația unei zile și de a contempla frumusețea lumii care te învăluie într-o mare și unică declarație de iubire pe care Dumnezeu ți-o face cu boierească generozitate. Timpul oferit nouă de Dumnezeu pentru iubire, pentru iertare, pentru bucurie și pentru întoarcere este, de fapt, manifestul marii Lui iubiri față de noi. Toate aceste lucruri sunt cele mai sigure soluții de a răspunde întrebării: Cu ce îmi pierd timpul?.

Dar timpul, din darul lui Dumnezeu poate deveni bunul tău cel mai de preț, dacă știi să îl întorci spre semenul tău prin toate aceste fapte de viață cu adevărat valoroase. Pentru că dacă vrei să oferi semenului tău ceva cu adevărat prețios, oferă-i timp și i-ai făcut cel mai mare dar. Oferă-i timpul de a-l asculta, de a te bucura de bucuria lui, de a-l ajuta, și îți vei oferi ție bucuria timpului regăsit.

Așa că orice început bun în viață începe de la întrebarea: Cum și pentru cine îmi pierd timpul?, iar singurele răspunsuri care fac din această pierdere câștigul cel mai mare sunt: Dumnezeu și semenul meu.

 Pr. Bogdan IVANOV