Cui îi este frică de singurătate?

Chiar dacă nedeclarată, singurătatea este astăzi flagelul cel mai subtil al societăţii noastre, care aruncă în vid multe suflete, pustieşte vieţi şi naşte cele mai surde suferinţe, fără ca acestea să ne fie în vreun fel cunoscute. În mod paradoxal, evoluţiile spectaculoase ale tehnologiei, care au eliminat orice barieră în calea comunicării, nu au reuşit să scurteze şi spaţiile vide ale singurătăţii, care îşi arată tot mai mult perfidia și urâţenia.

Lumea în care trăim este tot mai avidă de dialog, dar se adâncește într-o singurătate surdă, în care se mistuie viețile multor oameni. Aceasta este sigurătatea involuntară, care se propune subtil în viața omului, vrăjit de miile de substitute și surogate care îi îndulcesc existența și mai ales îi creează iluzia unui univers populat cu mii de prieteni. Nefericirea este că tot acest univers și toate aceste mulțimi de prieteni, la apăsarea unui buton, dispar fără urmă. Aș numi această stare de lucruri singurătate ideologică, pentru că o asimilăm fără să realizăm ca un mod de viață și ca o ofertă de mai bine. O astfel de singurătate îl reduce pe om la statutul de individ și îl amestecă în ceea sociologul american David Riesman numea „mulțimi solitare” (lonely crowds). Atât comunismul, cât și societățile de consum aruncă omul într-o sigurătate programatică, în care el nu mai contează decât în măsura în care devine consumator de ideologie sau de produse. Promovând individualismul, modernitatea nu doar că a legiferat singurătatea ca normalitate, dar a ridicat la rangul de artă propria dezvoltare personală în strictă competiție cu celălalt și nicidecum comunitatea și solidaritatea. Această singurătate este una care alienează și reduce omul la statutul de individ, care nu contează decât în statistici.

Dar mai există și singurătatea care intervine ca un accident în viaţa omului şi care, în mod nefericit, îl smulge pe acesta din universul lui şi îl aruncă într-unul unde nu mai e nimeni sau cel mult sunt străini care nu îl ascultă și nu-l înțeleg. Bătrâneţea, abandonul, boala, privarea de libertate sunt accidente care ne fac să ne confruntăm la modul brutal cu această experienţă dură a vieţii, care este sigurătatea. În aceste circumstanțe omul este redus de la statutul lui de univers spiritual unic, la câteva elemente simple, precum: buletinul, fișa medicală sau numărul de înregistrare. Reducând astfel omul la doar câteva detalii tehnice, sigurătatea îl descalifică de la statutul de persoană, la cel de statistică medicală sau socială.

O astfel de lectură a singurătăţii ne obligă mai mult la a fi oameni şi mai ales la a deveni semeni pentru cei care nu au pe nimeni în această lume. Singurătatea nu este doar un atentat la statutul omului de ființă socială, deschisă spre dialog și spre împlinirea în ceilalți, ci ea rămâne o mare provocare pentru orice creștin, care este chemat să vadă în suferința celui de lângă el, propria lui suferință. De aceea, umplând cu umanitate spațiile unde se consumă aceste drame ale singurătății, scurtăm de fapt distanțele care ne separă de calitatea de oameni și de semeni pentru cei care așteaptă ajutorul sau cel puțin atenția noastră.

Dacă această formă de singurătate este percepută ca o suferință, care dezintegrează ființa umană, trebuie spus că există şi o altfel de singurătate a cărei opţiune ne aparţine. Aceasta este singurătatea pe care ne-o asumăm temporar sau, de ce nu, ca mod de viaţă. A te însingura nu este doar un simplu exercițiu de igienă sufletească, ci este și un act de curaj, de a privi mai mult spre interiorul tău. Vrând nevrând, zgomotul vieții sociale, volatilitatea relațiilor umane, lipsa de consistență a mediului virtual în care ne petrecem timpul ne înstrăinează de noi înșine și ne amenință să ne pierdem echilibrul interior. De aceea, asumarea unor momente de singurătate fertilă, de liniște, de meditație și, de ce nu, de rugăciune, se impun ca o necesitate de a redescoperi drumul spre sinele nostru, de a ne regăsi pe noi ca persoane și nu ca simpli consumatori și, nu în ultimul rând, de a ne recâștiga echilibrul interior. Este adevărat că aerul tare al singurătății nu este pentru oricine și presupune o bună construcție interioară și mai ales capacitatea de a o gestiona la modul inteligent.

Singurătatea ca mod de viață este cea a monahului, care părăsește lumea pentru a se ruga lui Dumnezeu pentru propriile păcate, dar în primul rând pentru cele ale semenilor săi. Această singurătate asumată nu înseamnă a întoarce spatele celuilalt, ci este o formă de iubire, prin care, plecând din lume, îl aduci pe cel de lângă tine mai mult în forul tău interior.

A ști să ne dozăm micile oaze de singurătate înseamnă de a descoperi sigura șansă de a avea relații corecte și sănătoase atât cu noi înșine cât și cu semenii noștri. Pentru că nu numărul mare de prieteni reduce cantitatea de singurătate pe care o avem în noi, ci calitatea relațiilor umane și viul din universul nostru interior.

Pr. Bogdan IVANOV