Cugetări despre Dumnezeu

Preotul greco-catolic Ion Agârbiceanu (1882-1963), cunoscut om de litere a cărui formare spirituală s-a împlinit, în esența ei, în Școlile Blajului – acele “fântâni ale darurilor” născute sub cupola Bisericii Române Unite –, și-a însușit pentru întreaga viață idealul acestor școli: luminarea și deșteptarea spirituală a neamului său prin credință, cultură și civilizație.

După Marea Unire – la care a participat ca membru al Marelui Sfat Național din Transilvania -, a îndeplinit funcțiunea de senator și vicepreședinte al Senatului României. În 1919 s-a stabilit la Cluj. În vara aceluiași an a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A colaborat la principalele publicații ale vremii, s-a aflat pentru doi ani (1938-1940) la conducerea ziarului „Tribuna”. În 1928 a fost numit la conducerea Asociației Transilvane pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), de care a rămas profund legat. Mai puțin cunoscut este faptul că în 1929 a fondat și călăuzit, până la desființarea din 1948 – când „tăvălugul comunist” a măturat totul în cale -, Asociația Generală a Românilor Uniți (AGRU), focar de cultură și spiritualitate a laicilor greco-catolici, reînființat după 1989 și activ până azi în Biserică. În 1930, Fericitul (acum) episcop Iuliu Hossu l-a numit pe pr. Ion Agârbiceanu protopop al Clujului, funcțiune pe care a îndeplinit-o până în 1948.

Prin întreaga viață, prin scrierile sale, pr. Agârbiceanu a pus mereu pe prim-plan relația cu Dumnezeu, îndemnând la credință, la contemplarea minunilor Creatorului. Succintele date biografice se vor doar o premisă intenției de a-i oferi scriitorului cuvântul, de a readuce în actualitate câteva dintre cugetările sale despre adevărul lui Dumnezeu:

„Lumea nu știe prețui darul cel mare, constând în faptul că Evanghelia Domnului cuprinde adevărul absolut, că nu mai e nevoie și ar fi zadarnică alergarea după adevăr într-altă parte, în alte cărți, alte sisteme religioase sau filosofice. Dacă lumea, ca și femeia samariteancă, ar ști darul lui Dumnezeu, și pe Isus ca descoperitor al adevărului care nu va fi schimbat în veci, s-ar grăbi să-l audă, să-l cunoască, să-l urmeze, pentru a deveni la rândul său «izvor de apă curgătoare întru viața de veci». Dar oamenii, creștinii chiar, nu se grăbesc să audă, să cunoască, să învețe cuvântul adevărului, vestirea Sf. Evanghelii.

Sunt creștini care cred că după ce au învățat religia și cunosc adevărurile de credință, nu mai au nevoie să asculte vestirea Evangheliei, sau să citească și să mediteze Sf. Scriptură. Ei se cred prea învățați, și abia începe preotul să urce în amvon, că părăsesc biserica. Spun că nimic nou nu mai pot auzi, că ce le spune preotul, știu și ei, și n-au pentru ce-și mai pierde timpul. Fără să-și dea seama, ei se pun în situația omului care spune: «Azi nu mai mâncăm, pentru că am mâncat ieri». Nu-și dau seama că au nevoie zilnic de hrană spirituală, ca și de cea trupească.

Dar de la a cunoaște un adevăr, până la a-l trăi, e distanță enormă. Ei cunosc adevărul, dar nu se mai gândesc la el zile, săptămâni, ba poate chiar ani. Nu-l mai trăiesc, deși nu l-au uitat. Predica din biserică, sau citirea Sf. Scripturi, îl fac pe om să se gândească din nou la acele adevăruri ale credinței pe care le-au învățat pe dinafară și să mediteze asupra lor, să le priceapă mai bine, să le simtă mai adânc, și-i determină să le trăiască în viața de toate zilele.

Adevărurile, învățătura adusă în lume de Mântuitorul se poate asemăna cu o piatră prețioasă, a cărei străluciri nu le poți vedea pe toate dintr-o singură privire, cunoscându-i o singură față. E nevoie s-o întorci pe toate fețele, să le pui pe toate în bătaia luminii, pentru a cunoaște bine și a o ști prețui după valoarea ei. Adevărul de credință cu cât e cunoscut mai bine, cu cât ne oprim mai adeseori asupra lui, cu atât îi vedem mai multe fețe, pătrundem mai adânc în el, și el în noi. Fiecare latură, fiecare sclipire a lui deșteaptă în noi alte gânduri, alte sentimente, altă încântare și bucurie.

Seara, când e cerul înstelat, o scurtă aruncare de ochi asupra bolții nu e mare lucru, nu putem descoperi întreaga frumusețe, nici mulțimea stelelor. Unele, mai mici la vedere – dar poate cele mai mari în realitate, adevărați sori –, le vedem numai după ce ochii ni s-au obișnuit cu celelalte stele și descoperim că sunt neasemănat mai multe decât ni s-a părut mai întâi.

Asemenea este și cu adevărul revelat: trebuie să ne oprim adeseori și mai mult asupra lui, pentru a-l cunoaște. Tot ce este de cunoscut și folositor pentru mântuirea noastră e cuprins în revelația divină. Creștinul, cum își hrănește zilnic trupul, așa trebuie să-și hrănească și sufletul. Este nevoie ca aceste adevăruri să fie cunoscute și trăite pentru a se schimba în apă vie, ca să nu mai însetăm niciodată” (Ion Agârbiceanu, Pe urmele Domnului – predici la duminicile de peste an).

V.S.