Cu 75 de ani în urmă, România era ameninţată cu dispariţia ca stat: 1940 – anul dictatelor, amputărilor teritoriale şi dramelor românilor (I)

Prin evenimentele tragice care s-au abătut asupra poporului român în vara anului 1940, acest an poate fi socotit cel mai nefast din istoria României. În doar trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie, România Mare, cu o suprafaţă de 295.094 km2 şi 20.000.000 locuitori, a fost redusă la 195.311 km2 şi 13.229.000 locuitori – circa 33% din suprafaţă şi din populaţie – pierzînd, în urma dictatelor de la Moscova şi Viena, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, Transilvania de nord-est şi Dobrogea de sud (Cadrilaterul), prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova.

Destrămarea României Mari ca urmare a amputărilor teritoriale din vara anului 1940 s-a datorat, în primul rînd, conjucturii intternaţionale nefavorabile, destrămării sistemului de alianţe din care făcea parte România (Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică), la care se adaugă înfrîngerile suferite în război de cele două puteri europene – Anglia şi Franţa – şi politica revizionistă a unor state vecine – Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria – sprijinite de Germania hitleristă şi Italia fascistă, precum şi unor acţiuni, uneori iresponsabile, ale guvernanţilor de la Bucureşti.

Primii ani ai celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut au înregistrat fenomene care aveau să provoace grave perturbări în viaţa politică mondială, mai cu seamă în cea europeană. Instaurarea dictaturii hitleriste în Germania la 30 ianuarie 1933 a constituit un act politic cu consecinţe dintre cele mai grave pentru ansamblul relaţiilor internaţionale. Politica dusă în comun de Germania şi Italia, la care a aderat şi Ungaria, a condus, în final, la destabilizarea păcii în Europa, la subminarea tratatelor de pace de la Versailles.

Lumea diplomatică îşi dă seama că Hitler a acaparat toată puterea în Germania, că acesta şi-a schimbat politica externă, obiectivul principal al acesteia fiind înlocuirea ordinii mondiale stabilite la sfîrşitul primului Război Mondial de către Aliaţi, prin prevederile Tratatului de la Versailles, cu o „Nouă Ordine”, reflectînd principiile naţional-socialismului.
Făurind o armată din cele mai puternice şi moderne din lume, Germania hitleristă a încălcat obligaţiile prevăzute în diferite tratate internaţionale încheiate la sfîrşitul primului Război Mondial. Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – mişcări agresive încurajate indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a li se opune eficient.

În acest context internaţional, va avea loc o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvara anului 1937. Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist, şi ministrul României în Germania, Petrescu Comnen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”. În continuare, Goring arată „că Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos. În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei, ca şi la Sofia, că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs. în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”. În finalul întrevederii, Goring avertizează că „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria”.

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea şi guvernul de la Bucureşti îi comunică lui Hitler că România rămîne fidelă alianţelor încheiate cu Franţa şi Marea Britanie. Privind din perspectivă istorică, este inexplicabil ataşamentul necondiţionat al României faţă de Franţa, de care ne legau numai relaţii politice, fără nicio conotaţie economică, şi nişte garanţii de securitate nule. Cum a putut România renunţa la garanţiile graniţelor oferite de Germania şi la fluxul de capital care ar fi asigurat progresul economic şi ar fi dus în mod nemijlocit la creşterea capacităţii de apărare a ţării? Investiţiile economice ale Germaniei şi resursele petroliere ale României ne-ar fi garantat o protecţie necondiţionată faţă de orice agresiune externă. Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidîndu-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era prea tîrziu, zarurile fuseseră aruncate.

Între timp, Germania hitleristă continuă expansiunea – mai întîi spre Europa Centrală şi de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria (Auschluss). În urma acordului de la München, din 29 septembrie 1938, Germania ocupă regiunea sudetă a Cehoslovaciei, iar în martie 1939 a ocupat întreaga Cehoslovacie.

Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich. Pentru a rectifica ceea ce era considerat ca „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor ’30, Ungaria decide să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima ţintă fiind Mica Antantă, ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării „Ungariei Mari”.

După ruşinosul complot de la München din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul de la Versailles-Trianon. În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine, de la Cehoslovacia, Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pămînt din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice. Ambiţiile revizioniste ale Ungariei horthyste nu se opresc aici. Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În aceste momente tragice pentru Cehoslovacia, România a avut o atitudine corectă, respingînd propunerile guvernului polonez de a participa alături de Ungaria la împărţirea Cehoslovaciei. În acelaşi timp, guvernul român nu dă curs cererilor monseniorului Augustin Voloşin, conducătorul Ucrainei Subcarpatice, şi a românilor din Apşa, care cereau Bucureştiului intrarea trupelor române în acest teritoriu şi alipirea lui la România.

Prin obligaţiile asumate de România în cadrul Micii Înţelegeri, ea trebuia să acorde sprijin Cehoslovaciei în cazul unui atac armat din partea Ungariei. Întrucît Cehoslovacia avea un tratat de asistenţă mutuală cu URSS, încheiat în 1935, s-au dus discuţii dacă România ar permite tranzitul prin teritoriul ei al trupelor sovietice trimise în Cehoslovacia. În Elveţia au avut loc discuţii secrete între ministrul de externe al României, N. Petrescu Comnen, şi M. Litvinov, în urma cărora, la 24 septembrie 1938, guvernul român a trimis o notă guvernului sovietic, prin care comunica decizia sa de a permite tranzitul prin România a 100.000 de militari, 650 de tunuri şi 300 de blindate, pe itinerariul stabilit de comun acord de cele două părţi – Bucovina şi nordul Transilvaniei. Era, de asemenea, permisă traversarea spaţiului aerian român de către avioanele sovietice. Moscova a lăsat iniţial Praga să creadă că o va ajuta în cazul unui conflict cu Germania, urmărind astfel înăsprirea atitudinii guvernului cehoslovac, dar nu a întreprins nimic în domeniul militar pentru a acorda asistenţă acestei nefericite ţări şi a rămas surdă la solicitările preşedintelui Benes, prieten cu Stalin.

Credem că nu a fost întîmplătoare poziţia Uniunii Sovietice faţă de Cehoslovacia. Ea răspundea strategiei lui Stalin, conform căreia securitatea Uniunii Sovietice era garantată de un război dintre ţările capitaliste. Din această perspectivă, ascensiunea partidului nazist, adversar declarat şi înverşunat al „dictatului” de la Versailles, servea intereselor Moscovei. Odată ajuns la putere, Hitler – se considera la Kremlin – avea să pregătească revanşa şi să dezlănţuie războiul împotriva Franţei şi Marii Britanii.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În art. 3 al protocolului secret se prevedea: „În ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană îşi declară dezinteresul politic faţă de aceste regiuni”.

Acordul era favorabil ambelor părţi, Hilter putînd declanşa agresiunea împotriva Poloniei fără a se teme de un război pe două fronturi, neutralitatea Uniunii Sovietice fiind răscumpărată cu parte din Polonia şi Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania şi Basarabia, pe care le ocupă în 1939-1940.
La scurt timp, punînd în aplicare articolele protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea război mondial, prin invadarea Poloniei de către armatele germane, la 1 septembrie 1939, şi sovietice, la 17 septembrie a aceluiaşi an. Polonia a fost împărţită tîlhăreşte între cei doi dictatori, Hitler şi Stalin, pe baza acordului secret semnat de Ribbentrop-Molotov cu cîteva zile înainte.

În urma „războiului ciudat” dus de Anglia şi Franţa în 1939-1940 a beneficiat Germania, care a terminat rapid Polonia şi a atacat imediat în vest. Au fost ocupate Danemarca şi Norvegia în aprilie 1940. A urmat apoi Olanda (15 mai 1940), Belgia (28 mai 1940) şi Franţa (22 iunie 1940). Victoriile obţinute de trupele germane pe frontul de vest au avut o influenţă hotărîtoare şi asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care-şi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată. Prinsă între cei doi coloşi totalitari: Germania şi URSS. Începe calvarul României.

Prin acordul secret Molotov-Ribbentrop, România era dată pe mîna ruşilor, la dispoziţia lui Stalin, încă din 1939. Pe baza lui, Uniunea Sovietică a fost puterea care a iniţiat procesul de dezmembrare a României în anul 1940.

Astfel, la 29 martie 1940, într-o cuvîntare în faţa Sovietului Suprem, Molotov a declarat că URSS nu avea un tratat cu România, deoarece exista o problemă nerezolvată în relaţiile bilaterale – „problema Basarabiei” -, a cărei cotropire de către România Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată. Era prima dată din 1924 cînd o înaltă personalitate sovietică reafirma în public pretenţiile URSS asupra Basarabiei. Declaraţiile lui Molotov au marcat debutul oficial al noii campanii de anexare a Basarabiei.
Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940, de şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mîinile tîlhăreşti ale României boiereşti” şi în caz de rezistenţă a armatei române, Armata Roşie „trebuie să obţină în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi victoria deplină”.

La 23 iunie 1940, ministrul de externe al Uniunii Sovietice, Molotov, l-a informat pe Schulemberg (ambasadorul Germaniei la Moscova) că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nicio amînare că URSS este hotărîtă să recurgă la forţa armată dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Pretenţiile sovietice asupra Bucovinei l-au iritat pe Hitler, care le-a interpretat ca o încălcare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, unde Bucovina nu a fost nominalizată alături de Basarabia.

Preocupat, la rîndul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune prin abandonarea revendicării, Stalin a restrîns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei.

La 26 iunie 1940, Molotov a precizat revendicările sovietice: Basarabia şi Bucovina de nord. La ora 22, ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidenscu, a fost chemat la Kremlin pentru ca Molotov să îi înmîneze nota ultimativă privind cedarea teritoriilor mai sus amintite în 24 de ore. La nota ultimativă era anexată o hartă la scara de 1:1.800.000, pe care, cu un creion gros de culoare roşie, se trăsese noua frontieră, dar vîrful creionului, probabil neascuţit, acoperea 10 km în plus, smulgînd astfel României şi ţinutul Herţa.
Nota ultimativă a produs panică în România, speranţele salvatoare s-au îndreptat spre Germania, regele Carol cerînd imediat ajutor din partea acesteia, dar răspunsul a fost previzibil: Fiţi de acord! Hitler asigurase guvernul sovietic de „lipsă de interes” faţă de acest teritoriu, în concordanţă cu Pactul Ribbentrop-Molotov.

În faţa României erau două variante: rezistenţa sau cedarea. Consiliul de Coroană a decis cedarea în faţa ultimatumului. Din 26 de participanţi, doar 6 s-au pronunţat pentru rezistenţă, în frunte cu profesorul Nicolae Iorga, care a exclamat dramatic: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.

Motivarea cedării se baza pe faptul că, în faţa tăvălugului rusesc, rezistenţa ar fi fost de scurtă durată. Transformată în teatru de război, Moldova ar fi suferit distrugeri catastrofale, jertfele trupelor şi ale civililor s-ar fi soldat în cele din urmă cu un eşec total, singurul efect fiind de ordin moral.

La 27 iunie 1940, guvernul sovietic a formulat cel de-al doilea ultimatum: evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în 4 zile, începînd din 28 iunie 1940, ora 14. Sovieticii n-au respectat nici măcar cele 4 zile de evacuare. A doua zi, localităţile Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă se aflau sub ocupaţie sovietică, începînd calvarul românilor basarabeni şi bucovineni. Mai mult, încă din 29-30 iunie, trupele de ocupaţie se aflau deja pe Prut, au deschis focul asupra trupelor române, au dezarmat militari români, i-au făcut prizonieri, unii dintre ei fiind ucişi.

În aceste condiţii dramatice, prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de peste 60.000 km2, cu o populaţie de circa 4 milioane de locuitori. Basarabia a trecut pentru a doua oară în posesia Rusiei, fără să ne putem împotrivi furiei oarbe a sovieticilor, în cîrdăşie cu Germania hitleristă şi, de ce nu, şi cu atitudinea pasivă a occidentalilor.

Cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către URSS a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta şi Sofia pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-quo-ului teritorial a fost violat, cele două guverne declară că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca şi Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei, fără nicio rezistenţă armată din partea României. În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Pál Teleki, şi ministrul de externe István Csaky, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat: „Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi”.

Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste.

Pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei pe continent devine tot mai evidentă şi condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unor presiuni armate crescînde din partea unor state vecine (Ungaria avea masate la graniţa cu Românie 24 de divizii, cu un efectiv de peste 1 milion de soldaţi, Uniunea Sovietică avea concentrate de-a lungul Prutului, în a doua jumătate a lunii august 1940, 30 de divizii, Bulgaria mobilizase 2 corpuri de armată pentru un eventual atac asupra României, Iugoslavia, în aceeaşi perioadă, concentrase numeroase unităţi militare la graniţa bănăţeană cu România, iar Hitler ordonă deplasarea din Germania spre răsărit a unor importante efective militare germane: 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate şi 3 divizii de motorizate, pe 19 august 1940 ele aflîndu-se în sudul Poloniei ocupate, aşteptînd ordinul de a înainte rapid spre România, pentru ocuparea zăcămintelor petrolifere din perimetrul Ploieştiului), cercurile conducătoare româneşti au căutat să scoată ţara din izolarea internaţională în care se afla. Ele au încercat să depăşească perioada critică printr-o politică de apropiere de Germania.

La 1 iunie 1940, regele Carol al II-lea a cerut Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară, pentru a stabili o cooperare strînsă între armatele celor două ţări. Răspunsul lui Hitler a fost dezamăgitor.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN