Creștinismul în fața provocărilor

Încă de la întemeierea sa, creștinismului a fost mereu amenințat și supus încercărilor de diferite feluri. Dar dacă ne raportăm la cuvintele Mântuitorului care spune „Eu le-am dat cuvântul Tău și lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14) și la felul în care a fost primit Hristos pe pământ, este un lucru firesc și de așteptat. Dar dacă este să privim cealaltă latură și puterea pe care au primit-o pentru a lucra în lume, între cei necredincioși, este mare, cu siguranță mai mare decât puterea lor, fapt demonstrat de toate evenimentele petrecute de-a lungul istoriei creștinismului.

Evanghelia vestește din mijlocul acestei lumi eonul veacului ce va să vină și, adeverind trecutul mesianic al lui Hristos, mărturisește deja prezența Împărăției Lui.

Ortodoxia furnizează maximumul de adevăr disponibil în religia dată, fereastra cea mai deschisă, peisajul cel mai vast, cea mai bună raportare la planul realului și cea mai corectă adecvare a spiritului la lucruri.

În comparație cu ortodoxia, erezia produce o îngustare a câmpului vizual. În loc să țină sub observație tot ce ar putea să descopere în câmpul unei religii date, vederea ereticului este afectată de pete oarbe și de o deformare a ceea ce ar trebui să perceapă în mod normal. Păgânul nu mai vede natura așa cum este ea. Evreul nu mai vede Legământul, adică nici pe Dumnezeu și nici natura. Creștinul nu mai vede natura, nu ascultă Legea, nici profeții și nu mai înțelege revelația evanghelică și nici Tradiția Bisericii. Ereticul creștin, chiar dacă iudaizează, nu înțelege iudaismul, doar prin reîntoarcerea la ortodoxie. Dar un lucru interesant, pentru creștinul și iudeul rătăcit, păgânul poate fi un medic al sufletului și un doctor al ortodoxiei în măsura în care a înțeles natura. La fel și iudeul poate aduce creștinul la responsabilitate, la obiectivitatea regulii, la efortul intelectual.

Erezia este din ce în ce mai costisitoare, pe măsură ce ortodoxia se consideră ca fiind mai înaltă, iar ortodoxia devine tot mai dificil de respectat pe măsură ce exigența sa se înăsprește, iar ea se definește cu mai multă claritate.

Singura mare erezie a religiei, natural, islamul, nu a putut lua ființă decât prin contactul cu religia revelată. Trebuie remarcat faptul că religia creștină, așa cum a fost ea revelată în mod supranatural Apostolilor, este prezentă în toate circumstanțele. Această revelație are o forță care răstoarnă limbajul și gândirea, ajungând să se separe de poporul evreu în momentul în care acesta își definește ortodoxia prin iudaismul fariseic și să se separe de națiuni respingând toate religiile lor, de la cea mai primitive, până la cea mai doctă. Toate acestea sub călăuzirea Sfântului Duh, a cărui prioritate a fost susținută întotdeauna de către Biserică. Revelația formulează adevăruri care nu pot fi supuse logicii obișnuite.

Momentele importante din viața Bisericii creștine, care i-au oferit stabilitate și putere sunt următoarele: fundarea unei Biserici, constituirea unei ierarhii ecleziastice și a Sfintei Liturghii, definirea canonului Sfintei Scripturi, construirea unei dogmatici (prin aceasta s-a explicat păgânilor că Dumnezeul pe care ei îl căutaseră pe bâjbâite și a cărui existență o intuiseră era Dumnezeul lui Israel, deschis către ei prin intermediul Sfintei Scripturi. Dogmele reprezintă esența neschimbată a revelației, iar canoanele, ceea ce se mișcă în formele istorice, dar nu trebuie confundate cele două planuri absolut diferite, mai ales nu trebuie dogmatizate canoanele. În chiar timpul secolului al II-lea, Biserica creștină a fost nevoită să își definească raportul cu Israelul, ea a trebuit să se deschidă filozofiei și să-și definească raporturile cu aceasta pentru a se înțelege pe sine și pentru a se face înțeleasă dincolo de propriile-i granițe.

Un pas important pentru creștinism l-a constituit cunoscutul și celebrul moment din anul 313, de la Milano, când împăratul Constantin a hotărât să transforme noua religie creștină în religie oficială. Asocierea cu puterea imperială a reprezentat un extraordinar accelerator al creștinării. Împăratul numea patriarhii, iar compromisul dintre Biserică și Împărat însemna că Biserica îi conferea Împăratului legitimitatea sacră ce-i înconjura pe David și pe regii Israelului, iar în schimb, puterea imperială se angaja să protejeze Biserica.

Cu toate frământările interne sau venite din exterior de-a lungul secolelor, creștinismului a rezistat și și-a păstrat credința primită de la Hristos prin Sfinții Apostoli și menține vie flacăra credinței care trebuie să ardă până la sfârșitul veacului acestuia.

Drd. Ionuț HENS