Costurile şi calitatea serviciilor – principalele probleme ale sistemului sanitar din România

Principalele aspecte cărora trebuie să le facă faţă sistemul sanitar din România sînt cele legate de costuri şi calitatea serviciilor, se susţine în expunerea de motive a proiectului noii legi a sănătăţii, postat miercuri pe site-ul Ministerului Sănătăţii pentru dezbatere publică. Din punctul de vedere al costurilor, cele mai frecvente teme de dezbatere se referă la insuficienţa fondurilor şi, concomitent, la cheltuirea lor ineficientă.

În ceea ce priveşte finanţarea, în expunerea de motive se afirmă: “Cheltuielile din sectorul sanitar au fost în România în mod tradiţional scăzute, în comparaţie cu media europeană şi chiar a fostelor ţări socialiste. Cu toate acestea, în ultimii ani bugetele sanitare au crescut atît în cifre absolute, de la circa 90 euro/locuitor la peste 200 euro/locuitor în ultimii ani, cît şi ca pondere în PIB, de la cca 3% la 4% în aceeaşi perioadă de timp. În ciuda acestei creşteri, România continuă să fie pe unul dintre ultimele locuri din UE în ceea ce priveşte resursele alocate sănătăţii”.

În totalul surselor de finanţare, ponderea o deţine Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUAS), cu peste 75% din total, fond gestionat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Evoluţia finanţării şi funcţionării sistemului de sănătate din ultimii ani a arătat că există dificultăţi semnificative ale CNAS în monitorizarea şi coordonarea resurselor financiare către furnizorii de servicii de sănătate, evidenţiate cel mai pregnant de dezvoltarea şi menţinerea unor importante arierate sau întîrzieri de plată atît ale furnizorilor, cît şi ale caselor de asigurări de sănătate, se detaliază în expunerea de motive.

O altă sursă importantă de venituri din sectorul de sănătate este reprezentată de cheltuielile private ale populaţiei. Acestea la rîndul lor pot fi făcute fie prin intermediul asigurărilor private de sănătate, fie prin plata directă a serviciilor de sănătate.

În România asigurările de sănătate private sînt nesemnificative ca procent în totalul cheltuielilor private, cauzele fiind legate, în primul rînd, de lipsa unui cadrul fiscal suficient de stimulativ, concomitent cu numărul relativ mic al furnizorilor privaţi, în special la nivelul spitalelor, care reprezintă cea mai mare cheltuială a sectorului sanitar. În acest context, proporţia persoanelor care achită direct, din propriul buzunar, serviciile de sănătate este în creştere, iar aceste cheltuieli au crescut şi ele, mărind vulnerabilitatea financiară a populaţiei.

Totalul cheltuielilor private în sănătate în România este între un sfert şi o treime din totalul bugetului sanitar, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari contribuţii directe din UE. Consecinţa acestei situaţii este reducerea accesului la serviciile de sănătate necesare, în special a populaţiei cu venituri reduse, precizează sursa citată.

Potrivit expunerii de motive, sectorul spitalicesc din România consumă în mod constant peste 50% din bugetul CNAS, la care se adaugă fondurile de la Ministerul Sănătăţii pentru investiţii şi fondurile pentru programele derulate prin spitale. Toate aceste fonduri duc la un procent cu mult peste media de 40% alocată pentru spitale în UE. Poziţia netă în favoarea asistenţei spitaliceşti este reflectată şi de numărul internărilor, care este mult mai mare decît al celor din grupul ţărilor care au aderat la UE înainte de mai 2004, al celor care au aderat după această dată şi chiar mai mare decît în ţări precum Bulgaria sau Croaţia.

Limitările manageriale, atît legislative, cît şi profesionale, cuplate de multe ori cu finanţarea defectuoasă, duc la frecvente situaţii de penurie a consumabilelor sau a medicamentelor. În plus, plăţile informale, care sînt foarte des întîlnite în special în asistenţa spitalicească, limitează şi îngreunează accesul la diferite servicii spitaliceşti, această practică acţionînd în multe cazuri ca o metodă de raţionalizare de facto a serviciilor oferite.

Proiectul conţine reglementări specifice referitoare la punerea pe piaţă a medicamentelor, fabricaţie şi import, etichetare şi prospect, clasificarea medicamentelor, distribuţia medicamentelor, publicitate, informarea publicului, farmacovigilenţă, supraveghere şi sancţiuni etc.

În bugetul total al sistemului sanitar din România medicamentele reprezintă aproape un sfert, mult peste media ţărilor europene şi chiar a celor din zona noastră, se subliniază în expunerea de motive. În acelaşi timp, creşterea accentuată a bugetelor pentru medicamente, mai ales în ultimii patru ani, s-a făcut în principal pe seama unor medicamente din import extrem de scumpe.

Analiza listei cu primele 20 de medicamente prescrise în România arată că multe din acestea sînt produse biologice foarte noi, extrem de scumpe, de care beneficiază un număr extrem de redus de persoane, iar altele sînt mărci scumpe, care ar putea fi înlocuite de produse generice, mult mai ieftine şi cu aceleaşi rezultate terapeutice pentru pacienţi.

Cu toate că majoritatea administraţiilor au declarat asistenţa primară o prioritate, resursele alocate acesteia au fost în permanenţă mult sub media UE, neatingînd niciodată 10% din bugetul alocat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru furnizori, cel mai frecvent fiind în jurul a 6% din totalul cheltuielilor.

În afara posibilităţii reduse de a oferi servicii medicale diversificate cauzate de lipsa de aparatură, un alt aspect care a grevat eficienţa asistenţei primare ţine de organizarea sa şi a întregului sistem sanitar. Astfel, modalităţile de finanţare nu au stimulat activitatea în echipă, peste 80% din cabinetele medicilor de familie funcţionînd ca practici individuale. La acest aspect se adaugă şi decuplarea asistenţei primare de celelalte servicii de sănătate, fapt care duce la discontinuităţi în urmărirea evoluţiei stării de sănătate a pacienţilor.

În expunerea de motive se mai arată că în managementul resurselor umane din sectorul sanitar sînt necesare măsuri determinate, în condiţiile în care, comparativ cu ţările europene, nivelul asigurării populaţiei din România cu medici şi cadre medii sanitare este inferior mediilor europene.

În afară de distribuţia teritorială neuniformă a personalului medical se mai remarcă şi insuficienţa personalului de specialitate, mai ales pentru specialităţi deja deficitare, cum sînt anestezia-terapia intensivă, imagistică medicală, medicina de urgenţă, dar şi în sectoarele de medicină preventivă, medico-sociale, sănătate publică şi managementul îngrijirilor de sănătate. Există, de asemenea, o pondere inadecvată şi un deficit în creştere al personalului mediu şi auxiliar, precum şi o concentrare a personalului medical în zonele urbane şi în spitale.

Alte probleme se referă la lipsa stimulentelor pentru alegerea carierei medicale şi a susţinerii specialiştilor tineri, nivelul scăzut al salariilor şi lipsa de legătură între performanţă medicală şi veniturile realizate oficial. În ultimii ani, acest deficit a fost accentuat şi ca urmare a apariţiei posibilităţii personalului medical din România de a pleca în alte ţări din UE.