Contribuţia femeilor la victoria moţilor în anii 1848-1849

Munţii Apuseni reprezintă o regiune naturală de o frumuseţe deosebită cuprinsă între Podişul Transilvaniei, Mureş, Crişul Repede şi întinsa cîmpie spre Tisa. Aceşti munţi au fost o cetate de nepătruns pentru trupele maghiare invadatoare în anii eroici 1848-1849. Femeile au pus, alături de bărbaţii lor, ”pumnul în pieptul furtunii” şi au biruit. Ele au fost scut şi apărare pentru copiii şi bătrînii rămaşi acasă, greutăţi care n-au fost puţine, dar trecute cu bine de bravele mame şi soţii ale muntenilor.
În grija lor a rămas apărarea familiei, hrana bărbaţilor şi lupta efectivă alături de ei, pentru apărarea satelor împotriva cotropitorilor.

După a II-a înfrîngere ruşinoasă suferită la Abrud, Emeric Hatvani hotărăşte, la 18 mai 1849, sa se retragă, …”cu groaza în oase, fără husari Hatvani dă poruncă”…, ”să fuga fiecare cum poate”.1 La Bolfu femeile buciumane au bombardat de pe culme şoseaua cu pietroaie, dar Hatvani a scăpat pe o cale lăturalnică. O nouă încercare o are la Dupăpiatra, unde femeile îl aşteaptă din nou cu pietre, însă fugind, Hatvani se retrage spre Brad.

La începutul anului 1849, armatele revoluţionare maghiare conduse de generalul Bem au obţinut multe victorii decisive asupra austriecilor, ocupînd aproape toată Transilvania. În aceste condiţii, mulţi români se îndreptau spre Munţii Apuseni, singurul pămînt românesc care n-a fost ocupat de unguri, pentru că era apărat cu îndîrjire şi curaj de “oastea ţărănească”, ce avea în frunte un tînăr mîndru şi frumos, Avram Iancu.

Apărarea “cetăţii de piatră” a munţilor a fost gîndită şi aplicată de prefecţii şi tribunii Iancului, urmaţi, ajutaţi de moţi şi de toţi românii care au venit aici, înrolîndu-se sub steagul libertăţii şi dreptăţii naţionale.
Intrările de la Albac, Mărişel şi Someşul Rece au fost încredinţate pentru apărare locuitorilor satelor respective. Apărarea Mărişelului a fost organizată, condusă şi realizată de Pelaghia Roşu şi fiul ei, Indrei, care, prin faptele lor şi ale mărişenilor au înscris în cartea de istorie a neamului nostru românesc vitejii şi victorii de mare măreţie.

O încercare de ocupare a Munţilor Apuseni a fost la 1 februarie 1949, la Grohotu (Mărişel) unde alături de mărişenii conduşi de Indrei Roşu au luptat şi femeile avînd-o în frunte pe Pelaghia Roşu.

Pentru a opri şi alte atacuri şi pentru a-şi arăta dorinţa de a trăi în linişte şi pace cu toată lumea, obştea Mărişelului trimite la 4 februarie 1849 o scrisoare unui maior ungur ce staţiona cu trupa la Gilău. “Ne rugăm domnule să fii în hodină! Nu sîrgui atîta a ne provoca pacea, căci noi sîntem cei mai paşnici oameni. Nu ne sculăm pe nime, nu aprindem nimic, nu mergem să omorîm pe nime, numai alţii să nu vie pe noi. Noi alta nu voim, fără precum nu stricăm pe nime, aşa nici pe noi să nu ne strice nime. Acesta e adevăr sfînt şi drept… Noi o dată cu capu nu ne dăm, măcar ce va da Dumnezeu să fie… noi pînă la un picur de sînge nu ne dăm…”2

Gîndurile curate ale scrisorii, compuse, dacă dăm crezare tradiţiei ce se păstrează la Mărişel, de către „dăscăliţa” Pelaghia, nu sînt luate în considerare şi, cînd nici nu se aşteptau, ungurii atacă din nou, dar sînt respinşi de mărişenii şi mărişencele lui Indrei şi ai Pelaghiei Roşu.

Studiind rapoartele şi informaţiile care i-au venit de la Mărişel, Avram Iancu şi-a dat seama de importanţa mare ce o are apărarea munţilor în această zonă, s-a deplasat în sat, unde, împreună cu Indrei şi Pelaghia Roşu şi alţi săteni, merg spre locurile în care ungurii au fost bătuţi în două rînduri, a apreciat poziţia aleasă, dar i-a avertizat că duşmanul va ataca din nou şi le-a recomandat să facă o demonstraţie pe Grohotu.

Intenţiile duşmanului erau clare. În luna aprilie au sosit la Huedin forţe proaspete, comandate de un ungur cu faimă, Paul Vásvári. Acest tînăr frumos, blond, cu frunte lată şi cu ochii focoşi, s-a născut în anul 1826 în Tisza-Bud, unde tatăl lui a fost preot greco-catolic, ca şi în satul Nyir- Vásvár. Numele de familie a lui Vásvári a fost iniţial Feher. Şi-a luat numele de Vásvár după denumirea satului Nyir- Vásvár. Studiile elementare le-a făcut în Nyir-Vásvár, iar şcolile medii le-a frecventat la Careii Mari. Prin şcoală el a fost deznaţionalizat. În anul 1843 s-a dus la universitatea din Pesta.

Sosind la Huedin, Vásvári a înlocuit formaţiunile militare din Bihor cu trupele sale, pe care le-a cantonat în apropierea oraşului, de unde a pornit atacul spre satele Giurcuţa şi Lăpuşteşti. Înfrîngerile suferite l-au decepţionat. Cu trupele rărite şi soldaţii demoralizaţi, Vásvári se retrage spre Huedin, stabilindu-şi cantonamentul la Mănăstireni. Timp de 3 săptămîni n-a dat nici un semn de viaţă.

La începutul lunii iulie, munţii din zona Mărişel sînt atacaţi din mai multe direcţii.

În faţa forţelor superioare, moţii s-au retras în păduri, înşelînd inamicul, care s-a afundat tot mai mult în munţi. Locuitorii Mărişelului, în număr de 3-400, comandaţi de centurionul Indrei Roşu, au ocupat poziţii pe culmi. O parte din soţiile moţilor aveau sarcina de-a rostogoli bolovani peste duşmani, altele trebuiau să sune din tulnice în semnalul convenit, cu scopul de a induce în eroare pe agresori.

La 5 iulie, înainte de Mărişel, avangarda lui Vasvari a primit prima lovitură, dar a înaintat ocupînd satul, prădînd şi omorînd tot ce a întîlnit în cale, aprinzînd casele, şi, “în beţia primei izbînzi şi a primei cuceriri a eroicului sat, se îndreptau hotărîţi şi încrezători în soarta lor spre Fîntînele, lăsînd în urma lor jale, foc şi cenuşă…”. Cu această ocazie, ungurii nu s-au mulţumit să scoată din luptă ţăranii, ci au trecut la spintecarea femeilor şi bătrînilor”.

Soarta Mărişelului au avut-o şi satele Rîul Călatei şi Giurcuţa, dar sătenii nu s-au dat bătuţi. S-au retras spre Fîntînele. Au înălţat obstacole din loc în loc, pe drumul de urcuş, silind oastea lui Vasvari să facă ocoluri, cu suişuri şi coborîşuri.

Aflînd cele ce se petreceau în zona Mărişelului Avram Iancu le-a trimis în ajutor vrednicilor munteni 68 de vînători, sub comanda tribunilor Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu.

Erau acum faţă în faţă cetele moţilor, în număr de aproximativ 500, şi oastea maghiară, care, pe lîngă cele cinci tunuri, avea vreo 3.000 de honvezi. Tribunii trimişi de Craiul Munţilor au organizat pe cei 123 de vînători, 137 lăncieri, aleşi dintre cei mai viteji, şi pe locuitorii satelor din jur în trei cete pe care le-au aşezat în trei puncte importante pe unde trebuiau să treacă ungurii.

A sosit şi ziua sfîntă a biruinţei, 6 iulie 1849. În jurul orei 11, Vásvári dă ordinul de atac. Buzgo a comandat avangarda şi a înaintat cu greu, fiind nevoiţi să lucreze de zor pentru destrămarea întăriturilor şi curăţirea căii de acces. Vásvári comanda centrul oştirii. Terenul se îngusta. Trupele honvezilor păreau un “şarpe” nesfîrşit. În pauzele mersului, honvezii cîntau, acompaniaţi de muzică. Avangarda a fost lăsată de moţi să treacă, dar cînd grosul oştirii a ajuns la locul stabilit, se porneşte uraganul. Vásvári cu armata lui au fost prinşi în cleştele morţii, într-o văgăună cu ţărmuri înalte, acoperite de brazi. Vrednicele şi curajoasele femei din Mărişel, îndemnate de Pelaghia Roşu, aruncau în capul duşmanilor tot ce le cădea în cale. Erau încrîncenate, curajoase şi hotărîte să facă tot ce pot pentru a distruge şi pedepsi pe cei care în urmă cu 1-2 zile le-au omorît bătrînii, copiii şi le-au distrus satul lor drag. De după fiecare copac se ridica o secure şi pornea un bolovan. Tulnicele cu chemări repezi răsunau din toate părţile. Răzbind mai departe, într-o poiană, pe unguri îi aştepta tirul necruţător al vînătorilor culcaţi pe burtă la rădăcina brazilor. Ei au lăsat pe cotropitori să se apropie la 80 de paşi. Atunci vînătorii, lăncierii şi curajoasele femei, în frunte cu Pelaghia Roşu, s-au aruncat în rîndurile armatei invadatoare, zdrobind-o şi rostogolind-o la vale, într-o luptă sîngeroasă, pe viaţă şi pe moarte. Lăncile şi topoarele erau singurele arme ce se mai puteau folosi în încleştare, moţii, plini de furie, izbesc cu ele fără milă în cotropitori. Ungurii fugeau în disperare să-şi scape viaţa. Slabă nădejde, pentru că peste tot apărea moartea. Fiorii morţii au creat o fugă a deznădejdii. Buzgo nu o putea opri. Nu-i puteau întoarce pe honvezi în apărarea nefericitului comandant. „Cel ce a dorit să extermine neamul românesc muşca din pămîntul pe care l-a cotropit fiind ucis împreună cu comandanţii Bulyovski, Erdelyi, Bathori şi cu cei 850 de honvezi”3.

Victoria de la Fîntînele a fost biruinţa oamenilor şi a locurilor, a celor care şi-au apărat pămîntul moşilor şi strămoşilor lor, a fost biruinţa dreptăţii împotriva împilării şi, a asupririi sociale şi naţionale şi nu în ultimul rînd, biruinţa demnităţii unui popor vrednic de cinstea de a se numi român. La Fîntînele moţii i-au dovedit Craiului Munţilor că a fost respectată porunca ce le-a dat – “Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim”. Ei au pus pumnul în pieptul furtunii cu preţul vieţii multora dintre ei. Să le fie ţărîna uşoară şi recunoştinţa veşnică a tuturor românilor!

Prezentînd chipul Pelaghiei Roşu în vîltoarea luptelor, subliniem faptul că eroina de la Grohotu şi Fîntînele a avut de partea ei pe toate mărişencele şi, în general, pe toate moaţele, în anii grei 1848-1849, şi ele n-au rămas în urma bărbaţilor nici prin curaj, nici prin simţămintele naţionale.
Ele au luat parte la toate primejdiile şi s-au luptat vitejeşte. Cîntecele lor erau cîntece de durere, pline de trăire şi simţire naţională. Dacă adăugăm grijile familiei, în general tot ele le rezolvau, atunci pe bună dreptate, aceste brave femei merită stima, recunoştinţa şi preţuirea noastră, a tuturora.

Prof. Teodor ŞANDOR,
Secretar general, Societatea „Avram Iancu”,
Cetăţean de onoare al Comunei Mărişel

Bibliografie:
1. Silviu Dragomir, „Avram Iancu”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.191
2. Ştefan Pascu, „Avram Iancu, viaţa şi faptele unui erou şi martir”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 149-150
3. C. Diaconovici, „Enciclopedia Română”, Sibiu, 1904, pag.847