Cine e mai puternic: cel raţional sau cel care iubeşte?

Primele purtătoare ale veştii că Viaţa lui Dumnezeu nu a putut fi ascunsă în mormântul omenesc sunt femeile purtătoare de mir (mirofore), pornite cu intenţia de a unge şi înmiresma trupul mort al Domnului, dar umplute,  „răsplătite” cu parfumul vieţii Domnului. Ele merg la mormânt, acolo unde văzuseră că a fost pus trupul, deci unde trebuia să fie în continuare… Curios, cuvântul „mormânt” în greacă înseamnă şi amintire… De câte ori nu-L căutăm pe Domnul în trecut, în amintire, parcă necrezând deplin că e viu! Atât femeile purtătoare de mir, cât si Iosif din Arimatea ne sunt ajutoare de nădejde în înţelegerea mizei pe care o are relaţia cu Dumnezeu: nu  logica, ci iubirea. Ne oprim o clipă asupra fiecăreia din aceste figuri.

Femeile ştiau că vor avea de înfruntat un obstacol superior capacităţii lor. Alături de ele, suntem şi noi chemaţi să ne recunoaştem limita: suntem mereu preocupaţi de lucruri care, în sine, pot fi chiar juste, dar care uneori sunt foarte departe de planul lui Dumnezeu. În logica strict omenească, raţiunea tinde să supună iubirea. Dar ele vor să facă ceva ce depăşeşte posibilităţile lor, căci nu pot să nu împlinească acel gest de iubire. Ne sunt model, în a voi şi noi să-L căutăm pe Isus mai presus de orice. Şi în viaţa noastră, ca în cea a femeilor mirofore, pot exista pietre ce ni se par inamovibile, situaţii în care pare imposibil să-L găsim pe Isus (a-L întâlni înseamnă a fi în comuniune cu El): poate în căsnicie, poate în biserică, poate în noi înşine… nu L-am întâlnit sau L-am pierdut de atâta vreme, nu mai e cu putinţă. Însă trebuie să privim mai mult la Cel pe care-L căutăm, nu la obstacolele de pe această cale a căutării. Poate trebuie să-I cerem să ne sporească iubirea, capabilă să identifice resurse şi căi pe care logica zilei nu ni le consimte.

Miroforele ne pot spune şi că, uneori, Isus nu e acolo unde îl căutăm. Să nu uităm că noi, înainte de a-L întâlni pe Cel Înviat, mergem să-L căutăm pe Cel Răstignit. Parcă am spera de atâtea ori să putem lăsa crucea în mormântul gol, dar am văzut că pe trupul Celui Înviat s-au păstrat rănile. Chiar dacă metaniile, ajunul şi postul s-au încheiat odată cu Postul mare, prea bine ştim că încercările, ispitele şi jertfele nu au calendar… Şi parcă am vrea un pic de pace acum, „expediind” viaţa de înviaţi pentru la anul. Şi parcă am fi pe punctul să reformulăm astfel întrebarea femeilor mironosiţe: „Cine ne va rostogoli la loc piatra peste înviere?” Parcă am jindui la a nu mai trăi în alertă, în alerta prezenţei vii a Domnului. Cum spunea Sf. Augustin: „Mă tem de Domnul  care trece… fără ca eu sa-mi dau seama”. Ni se cere, le fel ca ucenicilor, să ne retrăim amintirea şi fervoarea primei noastre întâlniri cu Isus. E un drum pe urma Celui care mereu ne precedă. E drumul permanent de parcurs cu această dimensiune concomitentă a prezenţei/absenţei Domnului.

Femeile mirofore ne învaţă că angajamentul faţă de Cristos e mai întâi şi doar o chestiune de credinţă şi devoţiune. Pentru unii, rezultat al unei recunoştinţe pentru un dar primit, pentru alţii – răspunsul la o chemare, sau ecoul unui cuvânt, ori imitarea unui exemplu. Acest angajament se trăieşte în încrederea că oricând suntem pasibili de o schimbare a vieţii, de un transplant de iubire de la Domnul, dacă acceptăm. Chiar dacă El ne consideră pe toţi compatibili, suntem noi cei ce pretextăm nepotrivirea, incompatibilitatea cu Donatorul. Când măsurăm măreţia darului şi a puterii lui Dumnezeu, nu putem decât să fim striviţi de ele. Iubirea şi fidelitatea ni le împrumută femeile mirofore…

Să ne oprim o clipă şi la Iosif din Arimatea. El şi Nicodim au fost ucenici ai lui Cristos în secret. Dar când Isus a fost răstignit şi a murit pe cruce, iubirea a biruit frica şi ei au arătat o fidelitate mai mare chiar decât a ucenicilor mai apropiaţi de Isus. Raţionamentele nu au ştiut să-i salveze pe ucenici de frică, în timp ce iubirea unui Nicodim, a unui Iosif şi a femeilor mirofore a biruit tot. Iosif din Arimatea, ne spune Evanghelia, era un evreu care „aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu”. Oare despre noi ce s-ar putea spune? Ce aşteptare s-ar spune că ne defineşte?

Paştile arată eşecul Crucii sub o lumină nouă şi Crucea dă Paştilor un înţeles aparte. Căderi şi reporniri, falimente şi răscumpărări fac parte din acelaşi parcurs de viaţă. Încrederea regăsită nu arhivează eventualele experienţe negative, ci oferă o perspectivă nouă pentru a le reinterpreta şi a le reaşeza în istoria personală, cu noi semnificaţii şi valenţe, dar mai ales cu conştiinţa Prezenţei Domnului care a umplut toate abisurile. Căci Cristos nu ne salvează de la moarte, ci din moarte, coborând în toate formele ei după noi, făcând-o şi pe ea loc de întâlnire cu El.

Pr. Cristian LANGA