Chemaţi pentru a umple golul… inimii Domnului

În Biblie, ospăţul sau cina e o imagine frecventă pentru mântuirea oferită de Dumnezeu tuturor popoarelor. Domnul vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi şi, iată, în pilda din Evanghelia după Luca (14, 16-24), cu „un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi”, refuzul celor chemaţi e total, unanim. Şi întrucât primii invitaţi refuză, „Stăpânul casei” îi pofteşte pe ultimii.

Invitaţia la banchetul Domnului nu este doar o pagină din trecut sau de viitor, ci una a prezentului şi dă în vileag relaţia noastră cu Dumnezeu. Cu care Dumnezeu? Cu cel care ne contabilizează greşelile pe răbojul pedepselor? Cel care rămâne distant şi neimplicat? Nu, cu Dumnezeu care ne invită la sărbătoare, care consideră întâlnirea cu noi o sărbătoare, pe care o pregăteşte în mod copios şi bogat. Şi ne invită şi… aşteaptă.

Dar iată că invitaţii nu vor să participe, pe motiv de muncă, de afaceri, de du-te/vino-ul şi iureşul de zi cu zi… şi sunt, toate, scuzele zilelor noastre, nu doar ale unui trecut îndepărtat. Atunci invitaţia se extinde şi celor care nu se aşteaptă. Aşa cum suntem noi, invitaţi la sărbătoarea lui Dumnezeu, nu pentru că am merita-o sau am aştepta-o prea des. Căci, cunoscându-ne fiecare în slăbiciune, în inconstanţă, în uşurinţa angajamentelor neonorate, în recidivismul cronic, ne surprinde, ne vine greu să credem că mai putem fi motiv de sărbătoare pentru Domnul.

Sunt două atitudini la care suntem chemaţi azi: de a fi conştienţi că întâlnirea cu Cristos e sărbătoare şi de a şti că la această sărbătoare e invitat fiecare om. Mai suntem, deopotrivă, şi servii trimişi să-i invite pe cei mai îndepărtaţi, de pe la răscrucile vieţii, cei întâlniţi zi de zi care să descopere în privirea noastră voinţa lui Dumnezeu invitându-i pe toţi la sărbătoare.

Primul motiv de refuz e posesia, acumularea de bunuri. Şi fiecare merge spre obiectul dorinţei sale, e atras de comoara sa. „Unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (cf. Mt 6,21).

Al doilea motiv de refuz e comerţul, câştigul. Nu contează obiectul vândut sau cumpărat, ci ocazia de a câştiga. Se vând lucrurile cele mai inutile, mai dăunătoare, mai necinstite, se vând oameni, se vinde… Cristos, numai pentru câştig. Dar nu prea interesează câştigul celor veşnice…

Al treilea motiv de refuz e soţia/soţul, care ajunge impediment pentru a răspunde Domnului. Dacă cineva vine la mine şi nu-şi pune mai prejos tată, mamă, soţie, fii, fraţi, propria viaţă, nu poate fi ucenicul meu (cf. Lc 14,26). 

Aşadar, refuzul este răspunsul celor ocupaţi. Ocupaţi nu de Domnul şi nu cu Domnul, ci cu alţi domni. In orice alegere, e semnificativ, grăitor, nu doar ce luăm, ci ce lăsăm, iar dacă cel lăsat, renunţat de Domnul… Ca atare, invitaţia se va adresa altora, dezocupaţi, liberi… şi poate desconsideraţi de primii.

O altă categorie sunt cei care vor accepta invitaţia, dar nu cu mult entuziasm, ci în mod pasiv. Sileşte-i să vină – spune Domnul, solicită-i, fă presiune, cu putere – e un îndemn la a participa, o insistenţă. Aceasta e generozitatea lui Dumnezeu în a voi toate persoanele mântuite şi casa Sa plină de salvaţi.

Reacţiile la invitaţia regelui sunt, aşadar, fie refuzul politicos sau violent, fie acceptarea căldicică sau recalcitrantă, demotivată. Mare contrast între generozitatea, dorinţa şi insistenţa Domnului şi dezinteresul, diferenţa abisală de nivel de implicare a celor chemaţi!

Nevrednicia noastră are două aspecte: unul nevinovat, altul datorat păcatului. De faptul că, prin natura noastră, nu suntem vrednici de Domnul, nu suntem vinovaţi. Dar rezistenţa la iubirea lui Dumnezeu e vinovată. Sărbătoarea la care suntem invitaţi e sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu şi a răspunsului nostru faţă de El şi faţă de fraţi.

Bun, dar cum să mergem cu mâna goală? Ce putem noi duce la sărbătoare, la banchetul de nuntă al fiului  unui rege? Tot ceea ce avem din belşug şi Dumnezeu în schimb nu are: sărăcia, diformitatea, orbirea, rănile, slăbiciunile, eşecurile noastre. Însă cum pot fi acestea un dar plăcut lui Dumnezeu? Pentru că, oferindu-I-le, Îi oferim lui Dumnezeu şi posibilitatea şi bucuria de a ne vindeca şi de a ne umple cu darurile Sale, cu alte cuvinte, Îi dăm posibilitatea de a da mai mult.

Tot în Evanghelia lui Luca, în preajma pătimirii Sale, Isus le împărtăşeşte alor săi: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea“ (Lc 22,15): aşa începe celebrarea ultimei sale cine şi instituirea Euharistiei. Isus şi-a dorit acel moment. Un moment în care să Se dea alor Săi sub forma pâinii şi a vinului transformate în trupul şi sângele Său. În dorinţa lui Isus avem de recunoscut dorinţa lui Dumnezeu însuşi, iubirea Lui faţă de oameni, o iubire mereu în aşteptare. Iubirea care aşteaptă momentul întâlnirii, al uniunii, ce vrea să atragă la sine 17oamenii. Dar noi, simţim oare cu adevărat dorinţa de El? Simţim în noi imboldul de a-L întâlni? Râvnim după apropierea Lui, să devenim una cu El, care se face pentru noi dar în Euharistie? Sau suntem mai degrabă indiferenţi, distraţi, spectatori, plini de altele, ocupaţi?

Locurile goale la banchetul Domnului, cu sau fără scuze, sunt pentru noi, deja, de o bună bucată de vreme, nu doar o parabolă, ci o realitate prezentă. Şi, ca să preluăm şi amănuntul din evanghelia paralelă a lui Matei (22,14), cu cel intrat fără haina potrivită, Isus ştia şi că sunt oaspeţi care ar fi venit, da, dar fără să aibă straie de nuntă – fără bucuria pentru apropierea Lui, dând curs poate numai unui obicei, unei inerţii ori frici.

Spune preotul, înainte de împărtăşanie: „Cu frică de Dumnezeu, cu  credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Cei prezenţi, cei adunaţi, au într-un fel credinţa. Credinţa e cea care le deschide poarta. Dar le lipseşte haina de nuntă a iubirii. Credinţa care nu iubeşte o au şi demonii. Cine îşi trăieşte credinţa nu ca iubire, nu e pregătit pentru nuntă şi este trimis afară. Comuniunea euharistică cere credinţa, dar credinţa cere iubirea, altfel e moartă.

Să cerem măcar voinţa de a-L dori şi de a-L iubi pe Domnul! Postul Crăciunului are în primul rând dimensiunea aşteptării şi a dorinţei după Domnul. Şi dacă de Crăciun Evanghelia ne spune că Isus „s-a născut în iesle pentru că nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi” (cf. Lc 2,7), ei bine, anul acesta să fim, fiecare dintre noi, o corectură adusă textului sacru. Dacă, aşa cum suntem, adunaţi toţi la un loc, de pe la răscrucile confuziei, neputincioşi, infirmi sufleteşte, orbi spiritualiceşte, nu reuşim să epuizăm locul în inima Domnului, ei bine, tot noi, aceiaşi, să fim iesle nevrednică deschisă naşterii Domnului spre a fi, astfel, cu El, învrednicită.

Pr. Cristian LANGA