Ce nu trebuie să-i lipsească Bisericii?

Nu mai este o noutate faptul că asistăm tot mai mult la propagarea unui difuz sentiment anticlerical, că simţim o evidentă neîncredere în instituţia Bisericii şi mai ales că vedem cum între oameni şi învăţătura creştină se ridică un zid de rezistenţă, ca în faţa unor realităţi ce sunt percepute mai mult ca fiind ideologice, decât în directă legătură cu viaţa.

Dacă am privi toate aceste realităţi invocate exclusiv din perspectiva criticilor aduse Bisericii, am avea reale motive de îngrijorare. Mult mai productiv ar fi ca acestea să fie privite mai degrabă ca mize şi aşteptări ale oamenilor, de la care se poate rearticula un nou dialog al Bisericii cu lumea.

Pentru o bună poziţionare a Bisericii în lume, dar mai ales pentru a cultiva un raport corect cu sine şi cu propriii credincioşi, ea nu trebuie să renunţe la a întrupa în istorie virtutea fundamentală a Capului ei nevăzut, smerenia. Smerenia nu doar operează cenzura necesară în toate nivelurile Bisericii şi pune accent pe slujire ca exemplu de asumare a autorităţii, ci o deschide spre lume şi spre asumarea binelui care există în ea. Această virtute permite Bisericii să recunoască binele care există în lume şi care întâlneşte nu de puţine ori valorile şi virtuţile Evangheliei. Aici smerenia înseamnă răbdare şi disponibilitatea spre a asculta şi a înţelege.

În ultimii ani asistăm neputincioşi la enclavizarea lumii şi a Bisericii în spatele unor sisteme de gândire captive, la adăpostul cărora se suspectează reciproc de impunerea unor monopoluri dogmatice asupra gândirii şi a vieţii. De aceea, una dintre marile provocări ale Bisericii este să deschidă punţi spre noi dialoguri cu lumea, făcând-o conştientă de faptul că de multe ori ea gândeşte în termeni creştini fără să ştie acest lucru. A recunoaşte valori creştine în lume, în muzică, în artă, în respectul faţă de mediul înconjurător sau în felul oamenilor de a se raporta unii la alţii, ar reprezenta proba că inteligenţa de care s-a folosit creştinismul în zorii lui pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu poate reconverti şi astăzi lumea. Un astfel de demers ar oferi posibilitatea angajării unui nou dialog, al reafirmării valorilor nealterate ce ţin de viaţă şi de demnitatea fiinţei umane, dar şi al adevărurilor evanghelice, care sunt însăşi viaţa omului.

Smerenia oferă Bisericii garanţia că nu va pierde niciodată din vedere esenţialul, evitând astfel subtila capcană a spectacolului. Adaptând tonul prezenţei ei publice unei lumi tot mai puţin dispuse la ideea de reguli stricte, de disciplină, de solemnitate şi ritual, Biserica va reuşi să convingă că adevărul nu stă în forţă, ci în puterea exemplului, totdeauna însoţit de discreţie şi simplitate. A promova valori şi talente, a face acte de milostenie, a organiza evenimente în spiritul discreţiei recomandate de Domnul ar oferi lumii şansa de a redescoperi cu mult mai mult efect că Biserica se ascunde în spatele binelui pe care îl face pentru a schimba din interior lumea.

A rearticula discursul despre adevărul creştin în termenii limbajului şi ai culturii lumii în care trăim nu ar însemna un rabat de la exigenţa mărturiei Evangheliei, ci ar arăta că idealurile pe care lumea le caută, precum bunăstare, linişte, confort, siguranţă, împlinire, sunt de fapt idealuri creştine. Toate acestea ar convinge lumea că o respingere a Bisericii şi a valorilor ei creştine nu înseamnă altceva decât un refuz al propriilor idealuri.

De aceea, primul pas trebuie să îl facem arătând că nu există o ruptură între idealul creştin şi cel al omului modern, care se pot regăsi în aceleaşi orizont de sentimente şi aşteptări, dar mai presus de toate, într-o adâncă smerenie.

Pr. Bogdan IVANOV