Ce e mai sigur: să vezi sau să crezi?

Să ni-l luăm ca tovarăş de înaintare în aventura Vieţii pe centurionul care, în numele nevredniciei, crede în ajutorul Domnului şi ştie ca puterea Lui nu are nevoie de validare ori de verificarea unuia ca el.

Am asistat la o altă minune, la o altă vindecare… Oare ce anume să-L determine pe Isus să facă minunea vindecării acum şi, mai ales, pentru cine? Căci, de câte ori pare că Dumnezeu nu ne ascultă! Deşi ştim că Dumnezeu ne ascultă mereu… Iată că, de astă dată, solicitantul nu e nici măcar un credincios al poporului, nu e un membru al aceleiaşi religii, nu e un bolnav şi… nu unul care să-I ceară ceva explicit lui Isus. Este doar unul care Îi comunică despre starea slugii sale. De fapt, spune evanghelia că s-a apropiat de El un centurion, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Isus: Venind, îl voi vindeca. E uimit centurionul, se recunoaşte nevrednic, descumpănit de reacţia lui Isus care e una mult peste aşteptări şi peste condiţia lui. Spus altfel, parcă zice romanul: „Nu cer pentru mine, care nu sunt vrednic, dar nevrednicia mea nu mă împiedică nici să văd nevoia altuia, nici puterea lui Dumnezeu. Aşa că eu, nevrednicul, sunt aici pentru altul”.

El deja se simte copleşit, primind din partea lui Isus ceva peste cele cuvenite, peste statutul său. Noi, oare, de câte ori ne vom fi simţit aşa!? Iată cum intervenţia pentru altul nu-l lasă fără beneficiu nici pe cel ce mijloceşte, asemeni actului de credinţă al lui Petru, care, când dă ascultare cuvântului lui Isus, după noaptea sterilă de pescuit, trebuie să cheme în ajutor şi altă barcă şi vede umplându-se amândouă… Doar că aici centurionul nu ajunge să vadă pentru a crede mai apoi, ci crede/ştie dinainte ce poate Domnul şi aceasta îi e de ajuns.  Şi e rândul lui Isus să fie mirat de reacţia, de credinţa centurionului. Căci ruga sa nu e una egoistă, de interes propriu, ci plină de interes pentru altul, de smerenie şi încredere. E oare aşa ruga mea? Cuvintele lui, ale păgânului, au ajuns să intre şi să rămână înfierate în liturghia creştină, la fel ca şi ale altuia, ale tâlharului de pe cruce: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu şi Pomeneşte-mă, Doamne când vei veni în împărăţia Ta.

Credinţa adevărată nu cere să vadă semne şi minuni. Ştie să „citească” înţelesul semnului care e însuşi Isus Cuvântul. Cuvântul Domnului e pentru centurion certitudine de viaţă. Crede şi ştie înainte de a vedea rezultatul, înainte de a putea vedea/verifica lucrarea Lui în acţiune. Crede şi ştie că şi la distanţă şi în absenţa fizică a lui Isus, cuvântul Său împlineşte ceea ce spune. Credinţa nu pretinde să vadă semne şi minuni pentru a verifica dacă Domnul ne iubeşte.  La polul opus, credinţa de împrejurare, de faţadă, de interes, declarativă, o avem şi pe aceea pomenită în evanghelie: Dacă el este Cristos, regele Israelului, să se coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem. Aceasta nici nu ar fi credinţă, ar fi simpla constatare. Desigur, e mai uşor de spus da, cred, după ce nu mai am altă cale, după ce sunt constrâns să o recunosc. Dar Isus, prin scena cu vindecarea slugii centurionului, ne cere credinţa înainte de minune, ne-o cere pentru ca miracolul să o confirme şi să o întărească. Însă, atenţie: credinţa cerută şi lăudată de Isus nu este un fel de putere magică, nici o pregătire psihologică pentru a se predispune cineva la vindecare. E o mărturie a credinciosului că nu se bazează pe sine însuşi, ci se încrede în Cel care este mai puternic decât el. Şi, din nou, atenţie: în rugăciunea de cerere pe care o rostesc buzele noastre, credinţa e cea care are de cerut mai întâi nu scurtarea timpilor, a duratei ori intensităţii încercărilor, ci lărgirea pereţilor inimii după măsura inimii Domnului, pentru a putea primi, accepta, duce orice realitate pe care El ne-o încredinţează, şi pentru a crede că Lui toate Îi sunt cu putinţă (dar nu vrea să le facă fără noi, în locul nostru, ci întărind şi înmulţind partea pusă de noi în joc). O şi confirmă Isus, cu  cuvinte dătătoare de fiori nouă, celor de azi: Du-te, fie ţie după cum ai crezut.

Ce diferenţă între rugăciunea care somează şi pretinde, pe de o parte: „Ascultă-mă, Doamne, că merit, prin suferinţa mea, prin trecutul Bisericii mele, prin ruda care e preot sau călugăriţă, prin donaţiile făcute, prin sărăcia mea… Să ştii că, într-un fel sau altul, oricum am dreptul, am statutul corespunzător, am calităţile, îndeplinesc cerinţele, condiţiile pentru a fi ascultat şi răsplătit”. Şi, pe de altă parte, rugăciunea care se justifică nu prin sine, ci prin Cel rugat: Doamne, nu sunt vrednic eu, dar asta nu-l face pe cel de lângă mine mai puţin nevoiaş de Tine… Sau ruga celui care zicea, în altă evanghelie: Doamne, dacă vrei, poţi să mă vindeci. De aceea, azi să avem curajul centurionului şi să-I spunem – poate prima dată – Domnului: Am încredere, Doamne, în Tine, deja şi nu după ce voi vedea. Nu sunt vrednic, fă-mă Tu vrednic cu iubirea Ta.

Pr. Cristian LANGA