Cardinalul Eugène Tisserant, despre „Ţinutul unde stăpânesc vulturii Romei” (partea I)

În contextul aniversării Centenarului Marii Uniri, răsfoind file îngălbenite de timp în căutarea a noi mărturii despre neamul românesc şi zbuciumata sa istorie, rămâne actual şi semnificativ discursul unui important prelat al Bisericii Catolice a sec. XX, Cardinalul Eugen Tisserant, care a îndeplinit funcțiunea de Secretar al Congregației pentru Biserica Orientală între 1936-1959.

Ziarul oficial al Sfântului Scaun, L’Osservatore Romano, în numărul din 4 aprilie 1938 publica o conferinţă a Cardinalului Tisserant despre România și românii uniți cu Roma, susținută la Roma, la 3 aprilie în acelaşi an, în fața unui auditoriu din care făceau parte cardinali, arhiepiscopi, conducători de ordine religioase și personalități ale vremii. Expunerea, preluată și de ziarul oficial al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, Curierul Creștin, în nr. 9-10 / 1-15 mai 1938, reflectă o deosebită apreciere și respect pentru România și limba română, dar și un argument istoric din perspectiva celor mai înalte foruri ale Bisericii Romane, cu privire la vechimea și continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din această adevărată lecție de istorie:

„Nu sunt încă 60 de ani de când cuvântul România a fost recunoscut în Congresul de la Berlin ca nume oficial al unui Stat independent și totuși este un nume vechi și destul de glorios. Încă pe timpul Sfântului Augustin exista cuvântul România pe înțelesul de «ținut unde stăpânesc vulturii Romei», înțeles admis și astăzi în limba italiană. Curând însă, sub numele de România se înțelegea numai Imperiul Roman de Răsărit pe care astăzi îl numim mai cu seamă bizantin, având capitala Constantinopolul, Noua Romă. Înțelesul istoric al cuvântului România a dăinuit cu atâta trăinicie încât, într-o Enciclopedie istorico-geografică tipărită în 1858, cu el se definește «partea europeană a imperiului Otoman», cu timida indicație că el se întrebuințează pentru a arăta țara Românilor.

Când împăratul Traian, după două grele războaie împotriva lui Decebal și-a adus trupele până la râul Siret, a asigurat apărarea noului hotar așezând în Ţara Dacilor un însemnat număr de legionari. La scurt timp, în 270, Aurelian a fost silit să-și retragă trupele dincolo de Dunăre, lăsând pe pământul cucerit atât de greu pe urmașii legionarilor din 106, acum legați de glie. Coloniștii romani curând s-au găsit împrejmuiți și copleșiți de popoare de rasă ariană sau uralo-altaică, ale căror năvăliri au urmat repede: Goți, Vandali, Huni, Bulgari, Pecenegi, Slavi. Îngrămădiți în mare parte în zona deluroasă și păduroasă a celor două versante ale Carpaților, urmașii ostașilor lui Traian, aproape totdeauna au fost sub alte stăpâniri politice și până în zilele noastre n-au fost uniți sub o singură stăpânire. Această împrejurare face și mai extraordinară păstrarea unei limbi unice.

Recunoscuți de romani, sub îndoitul nume de români și de valahi, urmașii coloniștilor lui Traian ne dau o însemnată învățătură, dovedind cu continuitatea lor puțin obișnuită în păstrarea tradițiilor strămoșești, puternica pecete a Romei. Sunt multe popoare care și-au păstrat graiul, chiar fără neatârnare politică, dar e un fapt extraordinar și poate unic, ca un grai învățat să aibă atâta trăinicie, în împrejurări așa de neprielnice. Oricare ar fi proporția sângelui dac unit cu cel roman, știind că nu era o rasă omogenă, minunata trăinicie a neamului românesc se datorează în întregime împărtășirii din civilizația Romei. E o mare încurajare pentru cei care cred în întâietatea spiritului asupra materiei.

Învățătura creștină a străbătut Dacia îndată după cucerire, dacă nu a fost adusă de înșiși cuceritorii. Provinciile bisericești ale Daciei făceau parte din Iliricul răsăritean și, ca atare, erau sub ascultarea Papei, ca Patriarh al Apusului, deși ținutul Mesiei și Daciei atârna de Imperiul Roman de Răsărit. Trecerea Bisericilor românești și sub ascultarea Constantinopolului s-a petrecut numai după încreștinarea bulgarilor”.

Mergând înainte pe firul istoriei, este apoi consemnat momentul  înființării Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în jurul anului 1700, de către episcopul Teofil Seremi, care, de altfel a plătit cu viața gestul de a propune fruntașilor clerului său să primească credința Romei. „Împotrivirea protestantă fiind foarte puternică, el a murit la câteva zile după Sinodul de la Alba Iulia și autoritățile austriece au aflat că a fost otrăvit”. Ideea unirii cu Roma a fost continuată de către urmașul său, Episcopul Atanasie Anghel şi concretizată prin cele două sinoade ținute în 1698 și 1700, cu menţiunea: „Actul unirii a fost iscălit în numele a 1582 de preoți și aproape 200.000 de credincioși”.

V.S.