Calea spre Izvorul vieţii împlinite

Al patrulea capitol al Evangheliei după Ioan prezintă dialogul dintre Isus şi o femeie din Samaria, prin intermediul căruia viaţa acesteia din urmă se schimbă cu totul, devenind un apostol al lui Isus pe care ştie să-L propovăduiască cu multă inteligenţă în faţa concetăţenilor ei, pentru că nu vrea să impună vreun mesaj, ci să le trezească interesul pentru a-L întâlni personal pe Domnul: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?” (v. 29).

Elementul central, însă, al acestui dialog este autorevelarea explicită a mesianităţii lui Isus (v. 26) şi explicitarea acestei realităţi mântuitoare prin utilizarea tematicii izvorului apei celei vii spre viaţă veşnică: „Apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţa veşnică” (v. 14). Isus este izvorul apei dătătoare de viaţă veşnică, iar această apă, odată primită, potoleşte setea fără de sfârşit a omului.

Scriind aceste rânduri, nu pot să nu mă întreb dacă ele mai au vreo rezonanţă în inimile oamenilor acestor timpuri. Uitându-mă la preocupările pe care le avem azi şi la felul în care ne risipim energiile spirituale în căutarea unor împliniri ce devin tot mai mult „virtuale”, am senzaţia că rezonanţele biblice sunt destul de marginale. Sunt, cu siguranţă, buni creştini ce-şi pun încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi-şi astâmpără setea fiinţei din izvorul vieţii, Isus Hristos. Doar că aceştia sunt puţini. Sigur, după exemplul samarinencei, mesajul lui Hristos nu se impune, ci se propune prin intermediul mărturiei personale. Ceea ce încerc tocmai să propun aici este conştientizarea unei realităţii umane universale, precum şi calea de a ajunge la împlinirea acesteia.

Ceea ce se desprinde din dialogul mai sus amintit este nu doar setea lui Isus – „Dă-Mi să beau!” (v. 7) –, ci şi setea de iubire a femeii, pe care, aşa cum mărturiseşte, a încercat să şi-o astâmpere haotic: „Cinci soţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (v. 18). Adâncă este setea lui Isus de a ni Se dărui, dar adâncă este şi setea sufletului omenesc, pentru că-i chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Creatorul său. Calea desăvârşirii propusă de Hristos este de a ne ostoi setea în apa cea vie a harului ce izvorăşte din iubirea Sa infinită. Cu alte cuvinte, Cel ce va potoli setea de iubire din fiinţa noastră este Isus Hristos. Sfântul Ioan al Crucii spunea, pe bună dreptate, că centrul sufletului este însuşi Dumnezeu. Locul Lui din inima noastră nu poate fi umplut decât de El, iar fără de El suntem mereu însetaţi.

Tragedia omului de ieri şi de azi, aşa precum şi Sfântul Augustin a putut-o trăi, este de a căuta cel mai adesea în afara lui ceea ce deţine deja în sine. Din nefericire, ne regăsim în situaţia de a muri de sete cu izvorul lângă noi şi, cuprinşi de nelinişti, oboseli, dezamăgiri, alergăm după nenumărate lucruri exterioare, câtă vreme purtăm în noi înşine bogăţii nemaiauzite, ce nu aşteaptă decât să fie descoperite.

Cheia ce deschide poarta spre imensa bogăţie din suflet este stăruinţa în rugăciune. Indiferent de program şi dincolo de orice căutare de a simţi parfumul prezenţei Domnului, a dărui în fiecare zi un timp rugăciunii personale, acestui dialog tainic cu Dumnezeu, este atitudinea fundamentală pe care ar trebui s-o integreze fiecare credincios creştin. Fidelitatea în această dăruire rugătoare şi încrederea în Dumnezeu ne vor conduce spre adâncul sufletului nostru. O cale grea şi dureroasă, pentru că adâncul fântânii inimii noastre este acoperit cu noroi, frunze moarte, moloz şi mizerii. De ne vom strădui cu speranţă să le scoatem la suprafaţă – şi tocmai asta facem în Taina Spovedaniei –, vom ajunge cu siguranţă la Izvorul cel limpede şi bun, la Dumnezeul prezent în noi. Şi astfel, gustând din apa vie a iubirii lui Dumnezeu, ni se va stinge setea de iubire şi vom fi curăţaţi spre a fi vrednici de intrarea în rai, împlinirea definitivă a vieţii noastre.

Pr. Daniel AVRAM