Călătorie la mănăstire

Vara este prin excelenţă anotimpul călătoriilor, despre care spun că sunt necesare ieşiri din sine şi din locul vieţuirii cotidiene, pentru a ne redescoperi şi mai mult pe noi înşine şi lumea din care uzura şi superficialitatea ne înstrăinează.

Călătoria este un exerciţiu al seriozităţii, pentru că nu o facem nepregătiţi, ci dimpotrivă, ne dedicăm un timp consistent studiului şi pregătirilor, din care nu poate lipsi bagajul de speranţe şi aşteptări. Călătorim pentru a ne îmbogăţi şi mai mult interior, pentru a ne lărgi universul spiritual şi avem toate motivele să îi dăm dreptate lui Sadoveanu care spunea că „o călătorie este cât o bibliotecă”. Este un lucru îmbucurător că pe harta călătoriilor noastre estivale se înscriu şi mănăstirile, care sunt prin definiţie oaze de credinţă şi linişte, din care, dacă intrăm deschişi şi sinceri, avem toate şansele să plecăm altfel de oameni.

Pelerinajele sunt prin excelenţă călătoriile la mănăstiri sau la alte locuri sacre, care pe lângă faptul că presupun parcurgerea unui drum, preferabil pe jos, obligau la asumarea unei stări interioare de smerenie şi penitenţă. Puţină lume mai ştie astăzi că pelerinajul era una din penitenţele (canoane de pocăinţă) pe care preotul duhovnic o dădea celor care se spovedeau şi care se făceau vinovaţi de păcate grele. În evul mediu, pelerinajul era una dintre cele mai grele penitenţe, întrucât presupunea bani, timp şi asumarea unor riscuri, care la vremea aceea ţineau de securitatea penitentului, a familiei şi a bunurilor sale. Încă de atunci pe harta Europei au apărut toposuri sacre, precum: Santiago de Compostela (moaştele Sfântului Iacob), Canterbury (moaştele Sfântului Thomas Becket) sau Loretto (casa Maicii Domnului). Peste toate acestea, locul Marelui Pelerinaj era Ierusalimul şi care apărea ca un blazon de onoare pentru cel care îl vizita şi care îşi lua supranumele de Hagi (Hagi Tudose, Hagi Dimitrie, ş.a).

Astăzi sunt nenumărate posibilităţile de a întâlni locuri sfinte, mănăstiri cu viaţă îmbunătăţită sau urme ale geografiei credinţei noastre, care sunt pentru noi repere de călătorii şi pelerinaje aproape sau departe. Chiar dacă astăzi pelerinajele nu se mai fac pe jos, ci sunt călătorii ghidate profesionist, cu avionul sau autocarul, ele nu trebuie să fie lipsite de starea de smerenie şi căinţă a pelerinului. Intrând în astfel de locuri ale credinţei, trebuie să o facem cu toată reverenţa pentru cei care trăiesc acolo şi care şi-au găsit acolo casa.

Este o mare cantitate de adevăr trist şi amar în expresia „dacă vrei să distrugi un obiectiv, declară-l monument istoric” şi care nu înseamnă altceva decât orientarea unor mulţimi avide de inedit şi călătorii. Aceştia vor lua cu sine nu doar amintiri, fotografii sau suveniruri, ci şi o particulă din viaţa care umple acel loc. De aceea există riscul imens pentru un monument istoric sau pentru o mănăstire ca în urma turiştilor care o vizitează în exces să rămână un deşert de viaţă, pustiită de curiozităţi, zgomot, ireverenţă şi dorinţă de comerţ. Dacă intrăm într-o mănăstire trebuie să avem cu noi întrebarea: ce lăsăm noi în acel loc, şi nu mă gândesc la donaţii, ci la împlinirile noastre sufleteşti şi la rugăciunile noastre, care întâlnesc rugăciunile şi speranţele celor care s-au rugat acolo înaintea noastră, formând un viu un univers în care nu vei fi niciodată singur.

Vara e în toi, ofertele sunt multe, rămâne ca noi să alegem să trecem pragul mănăstirilor cu dorinţa sinceră de a ne întoarce de acolo cu speranţe înnoite şi cu sufletele mai senine, lucruri pe care le lăsăm ca daruri de preţ în aceste vetre ale credinţei.

Pr. Bogdan IVANOV