Biserică versus Școli, Străzi, Spitale

De câteva săptămâni încoace citesc în mass-media românească inițiative de tot felul, menite a „demasca” numărul edificiilor de cult construite de Biserica Ortodoxă din România (BOR) în comparație cu activitatea modestă a instituțiilor statului român în privința construcției școlilor, străzilor sau a spitalelor. Aș dori să mă opresc doar la două chestiuni privind problema în cauză.

1.O întrebare care așează de o manieră conflictuală pe același calapod activitatea Bisericii și a statului în procesul de a-și asigura infrastructura necesară unei bune desfășurări a propriei activități este total lipsită de substanță culturală/legislativă, ceea ce spune ceva despre cei care perpetuează până la disperare în societate astfel de întrebări. Biserica nu este statul, statul nu este Biserica. Odată intrată în Modernitate, România, prin persoana lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864 semnează un pact cu Biserica, valabil până astăzi, în urma căruia statul se angajează la plata salariilor clericilor ortodocși, ca urmare a secularizării hotărâte doar cu un an înainte. Deci, de 150 de ani, banii pe care Biserica îi primește de la stat nu sunt rodul etatizării Bisericii de către politic, ci o formă de despăgubire.

Apoi, adoptarea Legii 489/2006, o formă de separație spre colaborare între Biserică și stat, după modelul german, fixează în cadre legale angajamentul social al Bisericii față de stat (Art. 7-(1): „Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale”), dublat de faptul că România, în Constituția ei, se declară un stat social (Art. 1-(3): „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme”). Ca atare, în urma parteneriatul Biserică-stat, Biserica se angajează la o serie de roluri, bazate pe conceptul de solidaritate față de stat. Adică, rolul social al Bisericii are la bază observația că statul nu poate răspunde întotdeauna în condiții optime nevoilor propriilor cetățeni. Genul acesta de implicare este întărită și de Canonul 59 Apostolic, în care episcopul se bucură de o dublă paternitate: aceea de a fi, în același timp, tată al preoților și tată al săracilor. Astfel, solidaritatea, ca formă secularizată a iubirii aproapelui și a milei creștine, determină implicarea socială a Bisericii într-un raport subsidiar față de stat, niciodată substitutiv, menită să-i redea omului suferind demnitatea și nu să i-o ia. Dar de ce subsidiar și nu substitutiv? Pentru că taxele și impozitele oamenilor se duc în visteria statului, care se angajează să asigure bunăstarea materială a cetățenilor săi, iar nu în cea a Bisericii, care se angajează să vegheze asupra mântuirii membrilor ei. Din aceste câteva explicații, sper că am demontat aberațiile celor ce cred că rolul Bisericii este acela de a fi măturătoarea metafizică și socială a societății românești.

2.Deși nu sunt un susținător al celor care înțeleg că misiunea Bisericii se face doar cu betoniera, totuși trebuie să fiu sincer cu un lucru: dintre toate punctele la care poate fi criticată Biserica, cel al construcțiilor poate e cel mai puțin pasibil de critică. Am reușit să fructificăm o șansă istorică, care, probabil, peste 10 ani va dispărea, aceea de a le oferi oamenilor locuri în care să vină și să-și liniștească sufletele. Însă, faptul că Biserica a fost mai eficientă decât statul, nu e datorită faptului că banii pentru școli au fost redirecționați către Biserică. Nici vorbă! Biserica a știut să fie un administrator mult mai bun al banului, decât statul. Aici e problema pe care societatea nu o poate înțelege, iar statului îi este frică să o asume. Nu vreau să numesc marile proiecte ale statului pentru care s-au alocat bani și din care s-a ales praful. Posturile de televiziune sunt pline de astfel de exemple. Ce poate fi mai ciudat decât invidia și ura unora la adresa Bisericii pentru faptul că a fost capabilă de o cheltuire mult mai responsabilă a banului credinciosului, sau a banilor primiți de la stat? Nu mai amintesc de sumele imense de bani pe care Biserica le varsă direct în economia țării, creând locuri de muncă pentru categoriile sociale defavorizate (muncitori necalificați), încurajând piețe puternic afectate de criza economică (piața construcțiilor) și ajutând statul prin faptul că în momentul în care achiziționează un bun plătește un TVA pe care ulterior nu-l poate deduce, ceea ce practic o plasează în pierdere. Totodată, așa-numitul ajutor spontan pe care îl oferă Biserica, constă în a asigura o masă, zilnic, la peste 2000 de români. Ce instituție a statului mai hrănește 2000 de persoane zilnic? Și, repet, aceasta nu ține de misiunea exclusivă a Bisericii Ortodoxe.

În concluzie, dacă avem un singur exemplu pozitiv (nu spun că este perfect), acela de cheltuire a banului public și tocmai pe acesta îl criticăm, atunci e clar că avem o problemă. Dar, dacă le vom impune aleșilor noștri politici să copieze modelul preoților și chiar al unor ierarhi care și-au pus în joc sufletele pentru a oferi ceva durabil comunităților în care i-a așezat Dumnezeu, poate vom face un pas înainte spre a ieși din mizeriile de tot felul, inclusiv cea antropologică. Să încercăm să privim lucrurile onest: Biserica știe să-și facă treaba mai bine ca statul în materie de infrastructură. Foarte bine! Statul să vină și să învețe de la Biserică. Valabil pentru orice altă instituție. Așa cred că trebuie pusă problema.

Cezar MARKSTEINER – UNGUREANU