Biserica şi celelalte comunităţi creştine

Participarea Ortodoxiei în mişcarea ecumenică nu este o problemă de identitate eclesială. Biserica Ortodoxă ştie cine este. Aceasta participă în mişcarea ecumenică având conştiinţa că este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Chestiunea problematică apare în momentul în care Biserica trebuie să-şi „definească” partenerii de dialog. Ce sunt celelalte comunităţi creştine pentru ortodocşi? Cum pot fi ele numite?

Aceste întrebări îi preocupă pe cei care participă la disputa provocată de decizia Sfântului şi Marelui Sinod de accepta, în art. 6 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, „denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe” cu care Biserica Ortodoxă nu este în comuniune. Recunoaşterea faptului că există comunităţi creştine, care, în decursul istoriei, s-au numit pe ele însele biserici, a făcut ca anumite persoane din mediul laic şi monahal să afirme că Sinodul din Creta a trădat Ortodoxia. Sinodul, prin recunoaşterea existenţei în istorie a unor comunităţi care se numesc pe sine biserici, ar fi recunoscut existenţa mai multor Biserici, fapt ce contravine eclesiologiei ortodoxe.

Totuşi, ce sunt celelalte comunităţi creştine? Cum ne raportăm la ceilalţi creştini cu care interacţionăm zilnic, mai cu seamă într-un spaţiu pluriconfesional cum este cel în care trăim? Ce sunt pentru noi catolicii, protestanţii sau grupările născute din reforma radicală? Sunt ei la fel ca necreştinii? Sunt ei păgâni? Bunul simţ şi experienţa trăirii în comun cu aceştia de sute de ani ne-ar spune că nu sunt păgâni sau necreştini şi, cu siguranţă, nu putem pune semn de egalitate între aceştia şi necreştini. Comportamente „păgâne” sau „necreştine” întâlnim  des la mulţi dintre ortodocşii noştri, dar aici nu este vorba despre o evaluare morală. Sau, ce sunt comunităţile de tip eclesial din care aceştia fac parte? Întrebarea aceasta s-a pus şi în lucrările Sinodului.

În decursul istoriei, unii teologi le-au socotit „despărţăminte egale”, fără prezenţa harului. Alţii au optat pentru un tip de „agnosticism eclesiologic” (A. Homiakov), spunând că noi ştim unde este Biserica, dar nu putem şti unde nu este, ce sunt ceilalţi doar Dumnezeu ştie. Cei care contestă documentul combat teoria lui A. Homiakov, susţinând că este falsă, întrucât  „noi ştim unde este [Biserica] şi ştim şi unde nu este. Ea nu este în afara Ortodoxiei.”

O altă opinie, aprofundată de G. Florovsky, este că există limite canonice ale Bisericii şi limite harismatice, în sensul că harul lui Dumnezeu poate lucra într-un mod extraordinar în afara limitelor canonice ale Bisericii, iar acel har îi atrage pe eretici spre Biserica lui Hristos. În acest context, se vorbeşte despre o formă de eclesialitate în afara graniţelor canonice ale Bisericii.

După părintele D. Stăniloae, deşi Biserica Ortodoxă este socotită Biserica adevărată, deplină, a lui Hristos, totuşi celelalte confesiuni creştine nu sunt lipsite de valoare. Conform teologului român, există o relaţie graduală între Biserica Ortodoxă şi celelalte biserici, numite nedepline. Desigur, contestatarii documentului nu îmbrăţişează nici aceste poziţii, cu toate că există chiar texte vechi care menţionează existenţa bisericii latinilor.

Pentru a concluziona, conform Sfântului şi Marelui Sinod din Creta, Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi acceptă că alte comunităţi s-au numit pe ele însele biserici. Ea nu este în comuniune cu acestea, însă are conştiinţa că ocupă un loc central în mărturisirea Unităţii Bisericii lui Hristos, cu scopul realizării unităţii de credinţă a tuturor creştinilor în Biserica cea Una. Iată de ce, documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine poate fi unul, care receptat cum se cuvine, ar pune dialogul ecumenic pe temelii ortodoxe.

 Pr. Cristian SONEA