Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de la Viena (I)

Odată cu desăvîrşirea unităţii naţionale în 1918, România a fost preocupată să-şi apere suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. S-a considerat că unul din cele mai eficiente mijloace era constituirea unui sistem de alianţe care să funcţioneze de îndată ce vreunul din vecinii revizionişti – Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria –, urmărind modificarea tratatelor de pace încheiate după primul Război Mondial, în anii 1919-1920, pe această cale, a graniţelor, ar încerca să modifice status-qou-ul.

Acţionînd în acest sens, România, în întreaga perioadă interbelică, a menţinut o politică de alianţă şi prietenie, în primul rînd, cu cele două mari puteri europene, Anglia şi Franţa, cu Mica Înţelegere (Iugoslavia şi Cehoslovacia), cu statele din Înţelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia şi Turcia), cu Polonia.

Instaurarea dictaturii hitleriste în Germania la 30 ianuarie 1933 a constituit un act politic cu consecinţe dintre cele mai grave pentru ansamblul relaţiilor internaţionale. Politica dusă în comun de Germania şi Italia, la care a aderat şi Ungaria, a condus, în final, la destabilizarea păcii în Europa, la subminarea tratatelor de pace de la Versailles.

Lumea dipliomatică îşi dă seama că Hitler a acaparat toată puterea în Germania, că acesta şi-a schimbat politica externă, obiectivul principal al acesteia fiind înlocuirea ordinii mondiale stabilite la sfîrşitul primului Război Mondial de către Aliaţi prin prevederile Tratatului de la Versailles, cu o „Nouă Ordine”, reflectînd principiile naţional-socialismului.

Făurind o armată din cele mai puternice şi moderne din lume, Germania hitleristă a încălcat obligaţiile prevăzute în diferite tratate internaţionale încheiate la sfîrşitul primului Război Mondial. Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – mişcări agresive încurajate indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a li se opune eficient.

În acest context internaţional, va avea loc o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvarea anului 1937. Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist, şi ministrul României în Germania, Petrescu Comanen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”. În continuare, Göring arată „că Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos. În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei ca şi la Sofia că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs. în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”.

În finalul întrevederii, Goring avertizează că „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria” (Valeriu Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, 1992, p. 18-20)

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea, guvernul de la Bucureşti, comunică lui Hitler că România rămîne fidelă alianţelor încheiate cu Franţa. Privind din perspectivă istorică, este inexplicabil ataşamentul necondiţionat al României faţă de Franţa, de care ne legau numai relaţii politice, fără nicio conotaţie economică, şi nişte garanţii de securitate nule. Cum a putut România renunţa la garanţiile graniţelor oferite de Germania şi la fluxul de capital care ar fi asigurat progresul economic şi ar fi dus în mod nemijlocit la creşterea capacităţii de apărare a ţării? Investiţiile economice ale Germaniei şi resursele petroliere ale României ne-ar fi garantat o protecţie necondiţionată faţă de orice agresiune externă.

Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidîndu-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era prea tîrziu.

Între timp, Germania hitleristă continuă expansiunea mai întîi spre Europa Centrală şi de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria (Anschluss). În urma acordului de la München din 29 septembrie 1938, Germania ocupă regiunea sudetă a Cehoslovaciei, iar în martie 1939 a ocupat întreaga Cehoslovacie.

Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich. Pentru a rectifica ceea ce se considera „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor 1930 Ungaria decide să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima ţintă fiind Mica Anatantă ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării Ungariei Mari.

După ruşinosul complot de la München, din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul de la Versailles-Trianon. În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pămînt din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice. Ambiţiile revizioniste ale Ungariei horthyste nu se opresc aici. Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, de la marea Baltică la Marea Neagră. Obţinînd din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa, Hitler va oferi în schimb o parte din Finlanda şi Polonia răsăriteană, ţările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi încorporate în cadrul URSS-ului.

La cîteva zile, punînd în aplicare articolele protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei, la început de trupele germane – 1 septembrie 1939 – şi apoi de cele sovietice, la 17 septembrie 1939. Deşi în ajutorul Poloniei vin Anglia şi Franţa, care la 3 septembrie 1939 declara război Germaniei, la scurt timp, Polonia este înfrîntă şi împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică.

Victoriile obţinute de trupele germane pe frontul de vest în primăvara şi vara anului 1939, capitularea Franţei (22 iunie 1940), alungarea trupelor britanice de pe continent după dezastrul de la Dunquerk, a avut o influenţă hotărîtoare asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care îşi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi mari coloşi totalitari: Germania şi URSS.

În perioada imediat următoare, ca urmare a victoriilor germane în Vest şi a continuării concentrăilor de forţe sovietice pe Nistru, situaţia internaţională a României s-a agravat.

Aşa ajungem la nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940, prin care se cerea României evacuarea şi cedarea imediată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, în faţa ultimatumului sovietic România era singură, izolată,  după prăbuşirea frontului din vestul Europei, iar Germania, la al cărei ajutor a apelat regele Carol al II-lea, prin telegrama lui Ribbentrop, ne avertiza că „accepatarea este în interesul bineînţeles al României” şi a sfătuit ca urgent guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”.

Atitudinea Italiei a fost identică, iar aliaţii din Înţelegerea Balcanică ne-au sfătuit şi ei să ne jertfim în interesul păcii. Confruntată cu pericolul unei invazii sovietice, România este constrînsă să accepte termenii ultimatumului. Consiliul de Coroană, întrunit în 27 iunie 1940, a decis cedarea în faţa ultimatumului sovietic.

Ultimatumul sovietic de la sfîrşitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru guvernele de la Budapesta şi Sofia pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-qou-ului teritorial a fost viola, cele două guverne de la Budapesta şi Sofia declară că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei,  fără nicio rezistenţă armată din partea României. În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Teleki Pál, şi ministrul de externe Csaky István, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat: „Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi” (Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, 2012, p. 88-90).

Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste. Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifesta un curent al cărui exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României în vederea ocupării Transilvaniei. Guvernul ungar era hotărît să intervină cu forţa armată împotriva României în următoarele situaţii: a) „masacrarea minorităţii maghiare”; b) „revoluţia bolşevică în România”; c) cedarea fără luptă de teritorii către URSS şi Bulgaria.

Cînd, la 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de-a treia situaţie evocată în planul ungar.

La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Dîndu-şi seama de gravitatea situaţiei şi de pericolul dezmembrării ţării, Carol al II-lea încearcă să se apropie de Hitler, cerînd Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o strînsă colaborare între armatele celor două ţări.

Dar la 15 iulie 1940, Hilter îi adresează regelui Carol al II-lea o scrisoare prin care se cere pe un ton ultimativ să se facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugînd că, dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci sfîrşitul va fi posibil, chiar în scurt timp: „distrugerea României”. În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirmă că României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului, şi că aceste pretenţii vin la foarte scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Suveranul României afirmă limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul „unui război în care nu am ţinea seama nici măcar de şansele posibile de succes”. În scrisoare se face observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României” (Vasile Nuţiu, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ. Dicţionar Explicativ, 2010, p. 226-229).

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN