BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL (III)

Consecinţele politice şi militare ale Dictatului de la Viena din 30 august 1940 constau în modificări teritorial-politice în pofida realităţilor etnico-demografice din teren, cu tot cortegiul de suferinţe, daune şi nenorociri umane şi de pierderi de bunuri materiale.

Teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena urma să fie părăsit de armata română pînă la 13 septembrie 1940 la miezul nopţii, iar primele trupe de ocupaţie maghiare urmau să treacă frontiera în cursul dimineţii de 5 septembrie 1940. Ocuparea Transilvaniei de Nord-Est, asupra căreia Ungaria nu avea decît pretenţii nu şi drepturi, s-a făcut printr-o demonstraţie de forţă, deşi exista o înţelegere între cele două state ca retragerea armatei române să se facă fără nicio rezistenţă. Cu toate acestea, acţiunea prin care trebuia preluată, fără luptă, această provincie era considerată de autorităţile de la Budapesta ca o răzbunare a Ungariei pentru umilinţele acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi trebuia văzută ca un act eroic, ca o victorie a armatei maghiare, nu ca un rezultat al voinţei puterilor fasciste. Ca urmare, ocuparea Ardealului de Nord s-a făcut teatral: Horthy, intrînd pe un cal alb în principalele oraşe din Transilvania cedată; arcuri de triumf; ungurii localnici în costume de sărbătoare; o forţă militară cu totul disproporţionată ca număr de militari mărşăluind prin Transilvania ca după un război victorios, deşi nu s-a tras nici un glonţ împotriva ‘’inamicului’’ armatei române. În Transilvania de Nord-Est au pătruns peste 300 mii de militari, la care s-au adăugat 7.300 membri ai administraţiei militare, 2.268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente ale poliţiei, 1.200 subofiţeri, 107 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinînd jandarmeriei. Dincolo de caracterul demonstrativ menit a-i încuraja pe unguri şi a-i intimida pe români, înţelesul real al acestei desfăşurări de forţă a fost acela al unei adevărate expediţii de pedepsire a populaţiei româneşti din acest teritoriu.

În ziua de 5 septembrie 1940, Horthy Miklos şi Pal Teleki, primul ministru al Ungariei, intră în Satu Mare în fruntea unei coloane a armatei maghiare, într-un ceremonial întreţinut cu multă grijă.
În ‘’Proclamaţia’’ citită la mitingul din centrul oraşului Satu Mare, organizat cu prilejul ‘’eliberării oraşului’’, cei doi ‘’conducători’’ incită la acţiuni criminale, inumane împotriva populaţiei româneşti, printre altele cerînd ca ‘’Duşmanii Ungariei – românii, trebuie suprimaţi prin toate mijloacele’’.

În conformitate cu acest program de purificare etnică de sorginte fascistă, trupele ungare şi formaţiunile paramilitare ieşite ca din pămînt se dedau la crime  inimaginabile în teritoriul pe care urmau să-l ocupe, Transilvania de Nord-Est, urmărind să extermine şi să elimine populaţia românească din această parte a ţării, în dorinţa de a schimba artificial raportul demografic în favoarea populaţiei maghiare.
Ungurii revizionişti, şovini şi iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire, nu au cunoscut nici limită şi nici scrupule în calea realizării ideii înfăptuirii ‘’Ungariei Milenare’’, la care să încorporeze întreaga Transilvanie, curăţată, dacă este posibil, de elementul românesc, existent în acest teritoriu. Ca forme de manifestare violentă împotriva românilor s-au înregistrat: asasinate individuale şi colective; arestări samavolnice; maghiarizarea sistemului de învăţămînt; ofensiva împotriva bisericii române (atît ortodoxe, cît şi greco-catolice) şi trecerea forţată a românilor la confesiunile maghiare, deznaţionalizarea prin cultură, armată etc; expulzările şi constrîngerea la refugiere.

Populaţia românească de aici avea să rămînă complet descoperită în faţa puhoiului armatei ungare, dornice de răzbunare şi a unor reprezentanţi ai comunităţii locale maghiare, care doreau să scape pentru totdeauna de români, fie expulzîndu-i, fie omorîndu-i. Au fost ucise cu deosebire elementele conducătoare din comunităţile locale româneşti (primari, preoţi, învăţători). Totul era astfel gîndit ca populaţia românească să rămînă fără conducătorii ei tradiţionali. Aproape că nu a existat localitate din Ardealul de Nord care să nu fi dat tributul de sînge ocupaţilor unguri.
Au excelat prin cruzime crimele, maltratările săvîrşite la Trăsnea, Ip, Şimleul Silvaniei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Marca, Hida, Mureşenii de Cîmpie, Huedin, Cluj, Beliu, Zăbala, Breşcu, Sărmaş, Prundul Bîrgăului, Moisei ş.a.

Referindu-se la situaţia din unele aşezări româneşti din apropierea frontierei cu Ungaria, în primele zile ale ocupării nord-estului Transilvaniei, ziarul ‘’Universul’’ arăta: ‘’Barbariile au început cu prima zi de ocupaţie în judeţele Satu Mare şi Bihor. Din primele ore ale ocupaţiei, ţăranii români au fost măcelăriţi. Alte barbarii s-au săvîrşit tot în primele ore la mănăstirea Bixad de lîngă Satu Mare. La miez de noapte, pe la orele 2, călugării s-au trezit asaltaţi de un grup de tineri unguri din organizaţia ‘’Levente’’. Scoşi din chilii în curte, preoţii au fost loviţi cu pumnalele, iar un grup de 20 de ţărani români refugiaţi în ajun, tocmai de frica teroriştilor, au fost măcelăriţi. De la mănăstire bandele de leventi au trecut în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde au masacrat toţi românii întîlniţi. La Săpînţa, ţăranii au fost bătuţi cu frînghii ude, apoi puşi să-şi sape mormîntul’’.
În judeţul Bihor, în ziua de 4 septembrie 1940, armata maghiară, încălcînd convenţia de la Viena, care prevedea trecerea frontierei în 5 septembrie, năvălind în comuna Diosig, a deschis focul asupra grănicerilor români, ucigînd pe sergentul Gheorghe Miţu, sergentul Gheorghe Tămaş, caporal Pavel Mocanu, fruntaş Ştefan Herna şi soldat Vasile Bălan. Locotenentul Dumitru Lazăr, grav rănit, a murit la spitalul din Debreţin.

În ziua de 7 septembrie 1940, soldaţi unguri au arestat 20 de ţărani români din comuna Mihai Bravu, jud. Bihor, care se aflau la muncă pe cîmp, fiind duşi într-un cimitir părăsit, bătuţi cu patul puştilor şi apoi omorîţi prin împuşcare.
În ziua de 8 septembrie 1940, o echipă de militari unguri au ucis 13 români în comuna Almaşu Mare, jud. Bihor.
Oraşul Zalău a fost ocupat de trupele ungare în ziua de 8 septembrie 1940. În aceeaşi zi, trupele de ocupaţie au omorît 7 români, din care 4 femei, sub pretextul că aceşti nenorociţi au atacat un escadron unguresc. Cadavrele au fost îngropate  pe jumătate  pentru a fi mîncate de cîini. În abatorul oraşului alţi 6 români au fost ucişi.

Pe serpentinele Meseşului au mai fost împuşcaţi de armata ungară 10 români. Învăţătorul Ioan Toma, refugiat din Sălaj pe 21 septembrie 1940, declara: ‘’Munţii Meseşului sînt plini de cadavrele românilor din Stîna, Ciumărna, Unguraş etc. Românii au fost legaţi de maşini şi duşi zeci de kilometri’’.

Trupele maghiare au ajuns în aceeaşi zi de 8 septembrie 1940 în comuna Ciumărna, unde au ucis 11 persoane.
În 10 septembrie 1940, o unitate de honvezi ocupă comuna Hida, aducînd sub escortă 11 ţărani români găsiţi pe şosea, 9 dintre ei fiind împuşcaţi.

În zilele de 16 şi 17 septembrie 1940, în comuna Marca au fost ucise 19 persoane – români, evrei şi slovaci – iar în 18 septembrie, armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus, aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună.
La 11 septembrie 1940, la Sînmihaiul Almaşului, 10 români au fost ucişi de armata maghiară. La 12-13 septembrie 1940 au fost ucişi 12 români la Valea Drăganului, în perioada 12-30 septembrie, la Oradea, au fost ucişi 9 români de către civilii unguri.

Între 5 şi 30 septembrie, la Cluj, au fost omorâţi 21 de români de către civilii unguri. La 13 septembrie, soldaţi unguri au ucis cîte un român în comunele Poieni şi Coasta, jud. Cluj. Printre marile atrocităţi săvîrşite asupra populaţiei româneşti se înscrie masacrul de la Trăsnea, jud. Sălaj, comis de armata maghiară de ocupaţie şi etnicii unguri din localitate.
Sînt serioase indicii că la Zalău, în ziua de 8 septembrie 1940, la masa ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare, s-a hotărît de către comandantul Batalionului 22 Grăniceri Debreţin, locotenent-colonel Akosi, la îndemnul moşierului Baji Francisc, ca acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin comuna Trăsnea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită ‘’Măgura’’ – ce fusese expropriată din proprietatea grofului Baji Francisc în urma Reformei Agrare din 1921, precum şi locuitorii indezirabili – români – din partea veche a comunei.

În ziua de 9 septembrie 1940 a început să intre în comună grosul coloanei batalionului împreună cu locotenent-colonelul Akosi. Încă de la intrarea în comună au avut loc primele incidente. Pe cîmp au găsit cîţiva copii români păscînd vitele. Întrebîndu-i de unde sînt, aceştia au răspuns ‘’din Trăsnea’’. Fără nicio vorbă au fost toţi împuşcaţi şi lăsaţi morţi pe islazul comunei. După ocuparea comunei, auzindu-se focuri de armă spre şoseaua de la marginea satului, trase de un un grup de soldaţi în stare de ebrietate, unităţile maghiare au declanşat măcelul asupra populaţiei româneşti. Românii sînt masacraţi în focuri de armă şi mitralieră, străpunşi cu săbii şi baionete, femeile gravide au fost  spintecate cu baioneta, copiii români erau aruncaţi de vii în văpaia focului caselor care ardeau, murind în chinuri groaznice. Peste 200 de români, bărbaţi, bătrîni, femei cu copii în braţe, au fost adunaţi în comună şi duşi spre executare la pîrîul morii; au scăpat cu viaţă numai datorită intervenţiei, în ultimul moment, a unui general ungur, care l-a mustrat aspru pe locotenent-colonelul Akosi, pentru mîrşava faptă, declarînd textual: ‘’cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata ta? Aceasta este o ruşine care va rămîne înscrisă pe obrazul armatei maghiare’’.
Rezultatul masacrului de la Trăsnea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrîni), morţi şi răniţi. Dintre aceştia au fost identificaţi 90 de morţi.

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în cîrdăşie cu etnicii unguri locali, de o bestialitate fără seamă, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, judeţul Sălaj.

În noaptea de 13/14 septembrie 1940, echipe de soldaţi unguri, însoţiţi de formaţiuni paramiliatre ale aşa-zisei gărzi naţionale (Nemzetorseg), precum şi de circa 25 de elemente şovine, horthyste din localitate au atacat pe neaşteptate populaţia românească din comuna Ip, masacrînd-o. Relatînd modul în care a fost comis acel masacru, un document care reconstituie tragicul eveniment consemnează că în acea noapte, pe o ploaie torenţială, au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut pînă la sînge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgîndu-le unghiile, apoi, fără a ţine seama de sex şi vîrstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. În plus, femeile au fost violate, iar copiii spintecaţi cu baionetele. Cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele – unii  încă mai respirau – şi  îngropate într-o groapă comună peste care au turnat 400 kg de var şi apoi pămînt. Au căzut victime acestui odios masacru 157 de români, copii, femei, bătrîni şi bărbaţi, care aveau o singură vină – aceea că erau români.

La Huedin,  la 10 septembrie 1940, a fost omorît cu o ferocitate care întrece orice închipuire protopopul ortodox român din oraş, Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofiţer ungur în timp ce se ducea la o înmormîntare, părintele Munteanu a fost schingiuit timp de patru ore în chip fioros, bătut cu pumnii şi ciomegele pînă a căzut la pămînt; i-au smuls părul şi barba cu carne cu tot, i-au fost frînte oasele, iar unul din asasini – Budai Ioan Gypu – i-a înfipt de mai multe ori bastonul în gură pînă ce i-a ieşit preotului prin ceafă.

În aceeaşi zi, tot la Huedin, premilitarii Ioan Negru şi Vasile Pop au fost spînzuraţi de un copac, cu capul în jos.

Printre crimele colective monstruoase comise de armata maghiară împotriva populaţiei româneşti pe teritoriul ocupat se numără şi cele din Mureşenii de Cîmpie (jud. Cluj) din ziua de 20 septembrie 1940. Comuna Mureşenii de Cîmpie era aşezată pe teritoriul cotropit, în imediata apropiere a liniei vremelnice a frontierei stabilite prin Dictatul de la Viena. Pichetul de grăniceri unguri s-a stabilit în casa preotului Andrei Bujor, unde soldaţii s-au dedat la nenumărate fărădelegi. În seara zilei de 19 spre 20 septembrie 1940, la locuinţa preotului au fost aduse cu forţa 11 persoane din sat: copii, femei, bărbaţi de diferite vîrste, cu toţii masaţi în sufrageria locuinţei de cei 15 soldaţi unguri conduşi de locotenentul Csordassy Gergely din Regimentul 19 honvezi din Nyregyhaza. La un semn, călăi înarmaţi au început să tragă cu armele, să împungă cu baionetele, măcelărind, torturînd şi mutilînd corpurile victimelor. Toţi cei din casă au fost ucişi. După masacru, asasinii au săpat o groapă mare în grădină, unde au aruncat cadavrele mutilate. Peste groapă au făcut un foc mare, încercînd să carbonizeze cadavrele, dar apropiindu-se zorile, au astupat groapa cu pămînt şi apoi s-au retras.

Dimineaţa, în zorii zilei, soldaţii unguri au adus cu forţa cîteva femei din sat, obligîndu-le să spele camera unde fuseseră asasinate victimele nevinovate. A treia zi după săvîrşirea masacrului, ţăranii au dezgropat cadavrele, trăind clipe de groază cînd au reconstituit cu greu din cauza mutilării, a focului, identitatea celor 11 cadavre: preotul Andrei Bujor 51 de ani, soţia sa, Lucreţia Bujor, născută Mureşan, de 48 de ani; fiica lor, Lucia Bujor, licenţiată în Litere, de 24 de ani; Mărioara Bujor, studentă în anul al II-lea la Facultatea de Ştiinţe, de 22 de ani; băiatul, Victor Bujor, elev în clasa a VIII de liceu, Natalia Petrea, soţia învăţătorului Gheorghe Petre; mama ei, Ana Miron şi fetiţa ei Rodica Petre de 5 ani; Gurzău Ioan, cantor la biserica din sat, şi soţia sa gravidă în luna a IX-a; servitoarea preotului, Iuhasz Sarlota, o maghiară originară din Palatca, ucisă pentru ca să nu rămînă niciun martor. S-a dovedit, ulterior, că această odioasă crimă a fost comisă la îndemnul contelui Wass Albert din Sucutard, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vînătoare şi pentru că, fiind membru al Comisiei de Împroprietărire create în urma Reformei Agrare din 1921, a participat la exproprierea unei părţi din moşia acestuia.

Acelaşi Wass Albert este autorul moral al crimei petrecute la Sucutard, jud. Cluj, în 24 septembrie 1940, cînd patru persoane – doi români şi doi evrei  – au au fost omorîte.

În toamna anului 1944, lunile septembrie – octombrie, în timpul retragerii Armatei ungare din Transilvania sub presiunea trupelor române şi sovietice, s-au comis alte masacre înfiorătoare împotriva românilor şi evreilor. Astfel, la Sărmaş, jud. Mureş, au fost omorîţi 126 de evrei de către soldaţi maghiari, cu concursul ungurilor locali. La Prundul Bîrgăului, jud. Năsăud, în 10 octombrie 1944, au fost omorîţi 20 de români, iar la Moisei, jud. Maramureş, un număr de 29 de ţărani români au fost adunaţi într-o casă şi ucişi cu o cruzime bestială de soldaţii unguri, rămînînd în viaţă doar doi oameni, unul dintre ei fiind Vasile Petean din Palatca, jud. Cluj.

Cele mai multe asasinate, 919, au fost comise în primul an de stăpînire maghiară în Ardealul de Nord, dacă ne referim doar la victimele de naţionalitate română. În total, pînă la 1 septembrie 1944, numărul celor omorîţi (în afară de cei 132 mii de evrei), a fost de 991. Pe judeţe, statistica arată: Bihor – 162, Ciuc – 8, Cluj – 177, Maramureş – 32, Mureş – 36, Năsăud – 8 , Odorhei – 3, Satu Mare – 29, Sălaj – 495, Someş – 16, Trei Scaune – 25 (Petru Ţurlea, Români şi Unguri, 2012, pag. 16-82).

Concomitent cu masacrele şi asasinatele, ocupanţii unguri au iniţiat un program de devastări şi distrugeri de bunuri, în special biserici, case parohiale şi alte edificii ale românilor, exproprieri şi expulzări în masă ale ţăranilor colonizaţi în urma Reformei Agrare din 1921 în satele întemeiate în perioada interbelică (Macea, Horea, Scărişoara, Sălard, Gelu, Baba Novac, Lazuri, Inceuleşti ş.a) din judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Sute şi mii de români din aceste localităţi au fost somaţi de autorităţile militare ungare ca în cîteva ore să-şi părăsească locuinţele, agoniseala de-o viaţă întreagă, luînd drumul pribegiei, pe jos, în căruţe sau înghesuiţi şi încuiaţi în vagoare de marfă, fiind trecuţi forţat peste graniţă.

Regimul horthysto-fascist a aplicat o politică oficială de stat de alungare, expulzare, obligîndu-i pe români să se refugieze în România, ca mijloc premeditat pentru schimbarea forţată a raportului numeric dintre naţionalităţi în favoarea populaţiei maghiare. Din cauza măsurilor represive adoptate de unguri în cei patru ani de ocupaţie, au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale peste 500 mii de români din Transilvania de Nord, casele şi locuinţele celor plecaţi în bejenie fiind ocupate de coloniştii unguri – 500 de mii, în special din Ungaria. Numai în Cluj au adus circa 56 de mii de unguri, ceea ce reprezenta jumătate din populaţia oraşului,  în perioada respectivă, 1940-1944.

Perioada de ocupaţie ungaro-hothystă în Ardealul de Nord a fost marcată de o încrîncenată politică de maghiarizare forţată a românilor prin metode şi manifestări violente, forţarea trecerii românilor la religia romano-catolică sau protestantă, desfăşurarea în limba maghiară a slujbelor religioase în multe biserici româneşti, distrugerea multor biserici, troiţe, monumente istorice etc. aparţinînd românilor şi vînzarea la licitaţie a materialelor rezultate, profanarea cimitirelor româneşti, unele dintre ele distruse total şi arate, în altele mutilarea crucilor sau înlocuirea inscripţiilor româneşti, punîndu-se în locul lor nume maghiare de persoane, profanarea monumentelor eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial şi împrăştierea osemintelor celor îngropaţi acolo, aşa cum s-a întîmplat în judeţul Trei Scaune.

S-a interzis folosirea limbii române în localuri şi locuri publice, cei care îndrăzneau să vorbească româneşte erau bătuţi, arestaţi, maltrataţi. În instituţiile statului au fost înlocuiţi abuziv funcţionarii români, cu excepţia celor care cunoşteau limba maghiară şi acceptau să treacă la religia romano-catolică, respectiv să-şi declare naţionalitatea maghiară.

Funcţionarii, prin diferite măsuri abuzive şi ordonanţe discriminatorii, au fost puşi să justifice atitudinea avută pe timpul regimului românesc, în perioada interbelică, pentru ca pe motive neîntemeiate, acuzaţi de sentimente româneşti, să fie alungaţi din serviciu şi să fie declaraţi nedemni pentru a primi pensie.

Educaţia în limba română a fost cu totul desfiinţată în nordul Transilvaniei. Ca urmare a închiderii în masă a  şcolilor – la peste 1,2 milioane de români au rămas 692 şcoli primare şi 10 şcoli gimnaziale (inclusiv un singur liceu), în comparatie cu 1844 şcoli primare şi 106 gimnaziale pentru o populaţie maghiară de sub 1 milion. 3900 din cei 4700 de profesori şi învăţători români din şcolile româneşti rămase au fost fie expulzaţi de autorităţile maghiare, fie expuşi la asemenea persecuţii de către organele statului maghiar şi de către populaţia maghiară încît au fost nevoiţi să se refugieze. În locul lor au fost aduse cadre didactice maghiare, care, în majoritate, nu cunoşteau limba română, ajungîndu-se astfel ca întregul proces de învăţămînt să se desfăşoare în limba maghiară.

Zeci de mii de români au fost trimişi pe front, întotdeauna în linia întîi de luptă. Aceasta a făcut ca numărul morţilor, dispăruţilor şi răniţilor să fie în cea mai mare parte constituită din români. Sute de tineri români încadraţi în organizaţia paramilitară ‘’Levente’’, pentru că nu cunoşteau limba maghiară, au fost puşi la jug ca animalele şi siliţi să are şi să grăpeze în hohotele de rîs ale camarazilor maghiari.

Pentru distrugerea fizică a elementului românesc s-au constituit tabere de muncă forţată, în care pe lîngă români erau şi evrei. În ele au fost obligaţi să lucreze peste 70 mii de români. Regimul de viaţă şi tratamentul din taberele de muncă forţată, muncile fizice – la terasamentele de cale ferată, în minele de cărbuni, la constuirea de aeroporturi, canale, în agricultură, în fabrici, la tăierea pădurilor, la săparea de tranşee în spatele frontului, construcţia de cazemate, etc. – pînă la epuizare, între 12 şi 14 ore pe zi, inclusiv duminica, lipsa asistenţei medicale, au dus în mod normal la scăderea dramatică a vitalităţii românilor şi evreilor.

Pentru reducerea numărului de români în Ardealul cedat Ungariei, mulţi au fost deportaţi în Germania şi Ungaria. De pildă, în primăvara anului 1944 au fost trimişi în Germania aproximativ 25 de mii de români pentru a fi încadraţi în detaşamente de muncă sau de luptă.
Politica represivă, de discriminare a românilor din Ardealul de Nord, a continuat şi în timpul administraţiei militare sovietice – octombrie 1944 – martie 1945.

Crimele barbare împotriva românilor din Ardealul de Nord, comise de ocupanţii unguri, nu pot şi nu trebuie uitate. Nu trebuie uitate, mai ales, în zilele noastre, cînd cercurile revizioniste, revanşarde maghiare, falsifică adevărul privind dreptul istoric al poporului român asupra Transilvaniei. Aceste forţe încearcă să reabiliteze horthysmul, să-l absolve de crimele şi atrocităţile comise împotriva poporului român şi altor popoare vecine.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN