Apostazia

E interesant să vezi cum, ceea ce, în cultura/țara ta este considerat de la sine înțeles și permis, în alte locuri să fie să pricină de moarte. Am în vedere aici problema apostaziei din punct de vedere al eticii sociale, după cum o formulează Sf. Ciprian al Cartaginei, drept căderea creștinului botezat din dreapta-credință sau, în cazul religiei islamice, ca respingere a învățăturii profetului Mahomed. Ca prelungire a apostaziei se are în vedere și fenomenul de schimbare a confesiunii sau religiei și, implicit, unde este cazul, fenomenul prozelitismului, interzis prin lege în Rusia și Grecia.

În cazul societăților bazate pe valorile democratice care garantează dreptul la libertate al propriilor cetățeni, adeoseori libertatea de opinie intră în conflict cu cea religioasă, ambele garantate prin legi naționale și prin Declarația Fundamentală a Drepturilor Omului. În cazul Europei, aflată sub o constelație politică și socială marcată de separația dintre Stat și Biserică, de distincția dintre spațiul public și spațiul privat, de globalizare și de cultivare a unei culturi a toleranței religioase în contextul societăților pluraliste, s-a ajuns la operarea unei diferențe certe între nivelul religios și cel juridic de considerare a adevărului. Adică, statul modern, fără a vrea să fie anti-religios, nu-și propune implementarea unei religii sau ideologii politice, ci un ansamblu de legi care să garanzeze egalitatea în drepturi și demnitate a tuturor cetățenilor săi. Chiar dacă Biserica prevede pedeapsa excomunicării celui ce a căzut din dreapta-credință, funcția socială pe care aceasta o îndeplinește este una destul de restrânsă. La modul fizic, nimeni nu pățește nimic. Altminteri, poate fi sesizată Curtea de la Strasbourg.

La polul celălalt, dacă luăm în considerare marea parte a societăților conservative islamice, ale căror principii de guvernare sunt de fapt prescripțiile legii islamice – Șaria – peisajul social devine mult mai afectat. Concret, în aceste societăți, apostazia împreună cu blasfemia și schimbarea religiei (islamice) sunt considerate delicte în cazul cărora pedeapsa poate merge până la cea capitală. De pildă, state fundamentaliste precum Araubia Saudită sau Iran pedepsesc „apostazia” din Islam chiar și cu moartea. În Pakistan, insulta împotriva Profetului Mahomed este, de asemenea, considerată delict și pedepsită cu moartea.

Chestiunea libertății religioase, la care se reduc în esență atât apostazia, cât și schimbarea religiei, constituie până astăzi una dintre cele mai sensibile teme dintre Orient și Occident. Faptul că ceea ce e acceptat și înțeles în societatea mea poate constitui (și chiar constituie!) un delict pasibil cu moartea într-o altă societate indică existența unei „pietre de poticnire” în fața pretenției de universalitate a preceptelor Drepturilor Omului, conform cărora toți oamenii sunt egali, „indiferent de rasă, sex, limbă, religie”.

În concluzie, aș dori să insist pe valențele pozitive ale conceptului de secularizare din perspectiva filosofiei dreptului, exprimat prin faptul că Statul încetează de a se legitima prin religia indigenă. Trăgând cu ochiul la ce se întâmplă în societățile islamice amintite, faptul că un moment de rătăcire spirituală sau o glumă nepotrivită spusă într-un loc nepotrivit te poate costa libertatea sau chiar viața, ar trebui, ca Biserică, să ne facă solidari cu existența unei palier juridic internațional (Drepturile Omului) menit să-i protejeze pe oameni de manifestarea abuzivă a statului.

Cezar MARKSTEINER UNGUREANU