Apocalipsa bate filmul

Avem în faţă un subiect dur, care naşte pasiuni, emoţii şi teamă, care este tratat cu rezervă de teologie.

Apocalipsa este exploatată agresiv de industria filmului, anticipată cu spaimă de întregi generaţii şi încă nu şi-a descoperit toate înţelesurile pentru noi. Pentru a avea o bună orientare atunci când păşim spre acest univers trebuie să nu uităm că însuşi termenul de Apocalipsă înseamnă acţiunea de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu. De aceea, orice încercare de a înţelege pe deplin Apocalipsa, ca fenomen care marchează tensiunile dintre Biserică şi lume şi până la urmă confruntarea finală dintre bine şi rău, este sortită eşecului, ea rămânând sub un văl de mister.

Apocalipsa a încetat de mult timp să fie percepută ca o taină a lui Dumnezeu, ci este proclamată cu tărie de grupuri alarmiste şi promovată obsesiv de industria cinematografică, care parcă încearcă în mod subtil să ne acomodeze cu această perspectivă a unui dezastru iminent. Apocalipsa cinematografică este redusă la dezastru, la sfârşitul civilizaţiei, la supravieţuire şi la câteva palide orizonturi de speranţă în care se regăsesc insule de umanitate constrânse să ia totul de la capăt.

Am citit de curând o foarte interesantă statistică a filmelor cu subiect apocaliptic, care ne arată nu doar un interes constant pentru acest subiect, ci şi o pedagogie subtilă a celor care produc astfel de scenarii. Dacă în anii 50 ai secolului trecut frecvenţa acestor producţii cinematografice era în medie de un film pe an, în deceniul al doilea al veacului nostru media este de cinci filme pe an.

Concluzia este că deznodământul tragic al civilizaţiei este iminent şi că Apocalipsa deja a început ca o dezlănţuire a răului. Totul se consumă exclusiv din perspectiva cataclismelor, a invaziei, a pandemiilor, a distrugerilor ireversibile sau a meteorologiei scăpate de sub control. La modul discret ni se sugerează că omul trebuie să intre o stare defensivă, pregătindu-se pentru supravieţuire şi pentru reîntoarcerea la primitivism.

Pornind de la faptul că filmul este o parabolă, putem recunoaşte că toate aceste producţii trădează şi un anume sentiment de culpă al omului faţă de natura pe care în mod iraţional a distrus-o şi care acum se răzbună, dar şi faţă de relaţiile interumane problematice. O serie de episoade intitulate sugestiv After human prezintă Apocalipsa ca o răzbunare a naturii, care după dispariţia oamenilor recucereşte lumea, sărbătorind o stranie victorie şi supravieţuire stranie tocmai împotriva celui care este chemat să o înnobileze: omul. Nu ne rămâne altceva decât să ne pregătim pentru un plonjon în primitivism, în tribalism, în anarhie şi în lipsa de autoritate, toate contabilizate ca eşecuri ale civilizaţiei pe care îndelung o idolatrizăm şi care va sfârşi în mod absurd.

Dacă ar fi limitată la durere şi dezastru, Apocalipsa ar contraveni însăşi logicii divine. Ştim că sfârşitul va veni, ştim şi semnele care îl vor însoţi, dar mai ştim că nu la acest final tragic se limitează totul.

În calitate de creştini, nu sfârşitul trebuie să ne preocupe, ci acea realitate care este dincolo de el şi care dă sens oricăror încercări şi suferinţe. Mai ştim că nu ne vom putea împotrivi Apocalipsei şi că nu o vom putea în niciun fel opri, ea fiind hotărâtă de Dumnezeu. Cu toate acestea, e în puterea noastră să o trecem fără să ne pierdem sufletul sau fără să ne vindem aproapele, aşa cum inspirat se exprima Mitropolitul Bartolomeu.

Mesajul reconfortant al Apocalipsei este acela că, în ciuda devastatoarelor ofensive ale răului, binele suprem va triumfa, iar la orizontul acestor catastrofe şi dureri se întrezăresc cerul nou şi pământul nou.

Spre ele trebuie să privim cu încredere şi răbdare.

Pr. Bogdan IVANOV