ADEZIUNEA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA MAREA UNIRE DIN 1918

Naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au exprimat adeziunea la marile acte istorice ale Unirii acestor provincii cu România în cursul anului 1918, în primul rînd ca urmare a faptului că programele partidelor politice ale românilor, societăţilor cultural-patriotice, care militau pentru Unire, discursurile, studiile şi articolele fruntaşilor naţiunii române, au relevat, în mod expres, fără reticenţă, faptul că, după făurirea statului naţional unitar român, va fi promovată o politică autentic democratică în problema minorităţilor, se va asigura egalitatea deplină în drepturi tuturor cetăţenilor României, fără niciun fel de discriminări sau privilegii, vor fi create condiţiile necesare pentru afirmarea identităţii etnice.

Dacă ne referim la publicistica dinainte de 1918, la discursul politic al unor personalităţi precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Vasile GOldiş, Onisifor Ghibu, Pann Halippa, Constantin Stere, Ion Nistor, I.I.C. Brătianu, N. Iorga şi alţii, problema minorităţilor din România Mare şi asigurarea fermă a acestora, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor democratice, sînt abordate cu prioritate şi principialitate consecventă în lumina exigenţelor democraţiei occidentale.
Trebuie să subliniem, în mod expres, faptul că o contribuţie esenţială la fundamentarea concepţiei programatice a statului român naţional unitar, în problema minorităţilor, au adus-o conducătorii mişcării naţionale din Transilvania.

Unul dintre fruntaşii transilvăneni, care a exercitat un rol proeminent în această direcţie, alături de Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod ş.a., elaborînd zeci de studii şi lucrări valoroase, a fost Onisifor Ghibu. Meritul excepţional al ilustrului militant şi cărturar ardelean, este acela că a fundamentat o veritabilă doctrină naţională privind relaţiile interetnice într-un stat democratic.
Este important să amintim că Onisifor Ghibu, ca unul dintre luptătorii transilvăneni care a îndeplinit funcţii de înaltă răspundere în mişcarea de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania şi, apoi, în anii 1917-1918, a celei din Basarabia, a fost preocupat, cu mult înainte de Marea Unire, de conturarea principiilor menite să stea la baza politicii României faţă de naţionalităţile conlocuitoare, ceea ce a avut un efect pozitiv asupra conştiinţei, opţiunilor şi poziţiilor acestora faţă de aspiraţiile naţionale ale poporului nostru.

„Poporul român – sublinia Onisifor Ghibu – n-a cunoscut şi n-a practicat, în relaţiunile sale cu alte popoare, şovinismul naţional. Ca popor autohton pe aceste plaiuri, el s-a condus, în toată istoria lui, mai mult de simţul de conservare proprie decît de acela de înstăpînire asupra altora prin forţă şi viclenie”.
În toamna anului 1916, cînd Armata Română era angajată în luptele încleştate pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia Austro-Ungariei, Onisifor Ghibu releva caracterul profund legitim al acestui act istoric eliberator al fraţilor aflaţi sub dominaţie străină: „Noi nu vrem să cucerim pămîntul altora, noi voim să luăm îndărăt pămîntul nostru, care ni s-a luat cu nedreptate, şi în care 4 milioane de români au fost asupriţi sute de ani. Noi vrem să scăpăm de robie pe fraţii noştri din Transilvania, Bucovina şi Basarabia … Nu vrem răul nimănui, dar vrem dreptate pentru noi şi pentru fraţii noştri”.

Desigur, o influenţă decisivă asupra atitudinii minorităţilor naţionale faţă de Marea Unire din anul 1918 au exercitat-o Hotărîrile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, de către exponenţii naţiunii române, documente de excepţională valoare istorică, care, în ansamblul drepturilor şi libertăţilor proclamate, menţionau expres principiile care vor sta la baza relaţiilor interetnice din România Mare.
Cu prilejul întrunirii Consiliului Naţional al Bucovinei, în ziua de 12)25 noiembrie 1918, care a luat în discuţie soarta Moldovei de Sus şi a hotărît convocarea Congresului Bucovinei, membrii acestui organism au fost informaţi şi asupra discuţiilor purtate de către conducătorii mişcării româneşti pentru unitate naţională, în spirit democratic, cu reprezentanţii polonezilor, germanilor şi evreilor. În legătură cu atitudinea lor faţă de hotărîrea de Unire a Bucovinei cu Regatul României, s-a precizat că „răspunsurile acestor populaţii a fost afirmativ, că ei au aprobat Unirea Bucovinei cu România, fără condiţii, sub garanţia dezvoltării libere în domeniul înv
ăţămîntului şi religiei”.
Declaraţia de Unire de la Alba Iulia, decretînd „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, precum şi faptul că „fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” a oferit o mare şansă minorităţilor naţionale şi a determinat poziţia lor în favoarea Unirii Transilvaniei cu România.

În virtutea acestor proiecte de edificare a statului naţional unitar român şi a garanţiilor conferite, germanii, cu diversele lor ramuri, maghiarii, evreii, polonezii, slovacii, armenii, rutenii, secuii au subscris, prin declaraţii publice, la hotărîrile de unire ale românilor. De altfel, germanii din România s-au pronunţat, încă înaintea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, în favoarea Unirii Transilvaniei cu România. Aşa de pildă, Consiliul Săsesc, întrunit la Sibiu, în zilele de 21-22 noiembrie 1918, a hotărît să intre în legătură cu Consiliul Naţional Român, care pregătea Marea Unire a Transilvaniei cu România, iar Adunarea Naţională a saşilor din Transilvania, întrunită la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, a hotărît, în unanimitate, unirea cu Regatul României.

Într-o proclamaţie adoptată cu prilejul menţionat, Consiliul Naţional Germano-Saxon pentru Transilvania comunica Consiliului Naţional Român Central că, luînd act de faptul că „poporul cel mai numeros din Transilvania şi părţile limitrofe Ungariei a hotărît, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea sa cu România …, poporul sas din Transilvania, bazîndu-se pe dreptul popoarelor de a dispune în mod liber de ele însele, proclamă unirea sa cu Regatul României şi transmite poporului român salutul său frăţesc şi cordiale urări pentru realizarea completă a idealului naţional”. „Pe deplin conştient – sublinia Proclamaţia de la Mediaş – poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.

Într-un raport al lui von Furstenberg – consulul general al Germaniei la Budapesta – înaintat Ministerului de Externe al Germaniei, se sublinia expres că „Alipirea saşilor la România s-a făcut fără condiţii” şi că „o deputăţie a plecat la Bucureşti, pentru a duce guvernului de acolo şi regelui Ferdinand hotărîrea saşilor”.
În martie 1919, în cadrul unei alte adunări populare, saşii au reafirmat voinţa lor de cetăţeni ataşaţi noului stat naţional unitar român. Apreciind poziţia realistă a saşilor, deputatul I. Clopoţel, în şedinţa din 14 februarie 1920 a Adunării Deputaţilor, a relevat că „hotărîrea acestei naţionalităţi era rezultatul unei experienţe de convieţuire comună, de peste 800 de ani, cu românii din Transilvania”. „Românii şi saşii – sublinia parlamentarul – cu forţe unite au înregistrat în cele opt secole multe momente de prosperitate economică şi culturală. Trecutul comun a fost baza şi îndemnul pentru colaborarea viitoare, rodnică de ambele părţi”.

Poziţia şvabilor din Banat faţă de unirea cu România s-a conturat mult mai tîrziu. Aceasta datorită faptului că unii lideri politici ai germanilor, sub influenţa politicii de asimilare a guvernelor maghiare anterioare, au fost tentate să susţină apartenenţa directă a Banatului la Ungaria sau organizarea autonomă a provinciei în cadrul statului ungar. Astfel, în ziarul Volkswille, din 2 decembrie 1918, liderul social-democrat dr. Otto Roth, a proclamat autonomia Banatului, nesocotind voinţa românilor, populaţie majoritară în provincie. Conform unor evaluări din epocă, în întreg Banatul trăiau, la 1918, circa 529 de mii de români, 387 de mii de şvabi, 285 de mii de sîrbi şi 242 de maghiari. Practic, germanii doreau menţinerea integrităţii teritoriale, politice şi economice a Banatului, teritoriu revendicat de România, Ungaria şi Iugoslavia.

După ce Conferinţa de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărţit între România şi Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România şi Antantă, din august 1916, prin care se prevedea ca întreg Banatul să aparţină României, la 8 iunie 1919, s-a întrunit Conferinţa Întregii Populaţii Germane din România , care a afirmat dorinţa germanilor de a fi „cetăţeni credincioşi noului stat român”. Drept urmare, o primă adunare şvăbească, desfăşurată la 10 iunie 1919 la Timişoara, s-a pronunţat pentru acceptarea unirii cu România. O nouă adunare a şvabilor a avut loc la 10 august 1919, unde s-a adoptat o rezoluţie de aderare necondiţionată la hotărîrile de la Alba Iulia.

Elementele progresiste, unii exponenţi de vază ai naţionalităţii maghiare, s-au exprimat, de asemenea, în mod favorabil, faţă de hotărîrea istorică a românilor de Unire a Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918. Astfel, într-un manifest din 3 noiembrie 1918, semnat de mai mulţi reprezentanţi ai vieţii culturale şi obşteşti ungare, printre care Ady Endre, Bartok Bela, Bölöni Gyorgy, Kodály Zoltán, Vargo Jenö, se recunoştea legitimitatea Unirii Transilvaniei cu România. Semnatarii exprimau ideea cu valoare de postulat şi anume că „Libertatea naţiunilor surori este chezăşia libertăţii noastre”, respectiv a naţiunii maghiare.

Partidul Naţional Democrat Maghiar, în Programul său adoptat în anul 1919, menţiona expres următoarele: „Noi sîntem cu totul pe baza programului formulat la Alba Iulia, a cărui realizare o pretindem”. Deci, este vorba de o recunoaştere a Marii Uniri, precum şi a necesităţii respectării şi aplicării hotărîrilor programelor sale, inclusiv în problema naţională, atît de către statul român, cît şi de către maghiarii din România, în numele cărora se adresa PNDM.
O poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Janos Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României: „Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România”.

La rîndul său, deputatul maghiar Urmossy Bela, declarîndu-se „educat şi crescut în mijlocul poporului român”, aprecia de la tribuna Adunării Deputaţilor, la 3 martie 1920, că „Scopul principal al politicii noastre este, pe de o parte, ca, pe lîngă menţinerea intereselor noastre naţionale, să căutăm o armonie cu naţionalitatea română, pe de altă parte, ca, eliberînd poporul secuiesc şi maghiar de sub influenţa concetăţenilor şovinişti maghiari, de conducătorii lor vechi şi de seducătorii de azi (aluzie la iredentismul şi revizionismul horthyst) să-i transformăm şi educăm ca cetăţeni cinstiţi ai României Mari”.
După cum probează documentele istorice, reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale – germani, maghiari, evrei, slovaci şi ruteni – au făcut în Parlamentul României, la 30 decembrie 1919, declaraţii solemne de fidelitate faţă de noua lor patrie.

Evreii nu s-au ţinut nici ei la o parte de aceste declaraţii politice, de adeziune la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar român.
Într-un Memoriu adresat de guvernul român Conferinţei de Pace de la Paris, în martie 1920, în legătură cu problema minorităţilor, se arată că, chiar unele „minorităţi naţionale care rămîn în afara frontierelor române, stabilite de comisiile teritoriale, ca slovacii din Bekescsaba şi rutenii din Maramureş, au cerut şi continuă să ceară unirea lor cu statul român. Slovacii au decis-o în Adunarea lor naţională de la Csaba, la 13 iunie 1919, printr-un act prezentat Conferinţei de Pace, la 2 septembrie 1919, prin intermediul d-lui Beneş, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace; rutenii, la rîndul lor, şi-au afirmat voinţa de unire, trimiţîndu-şi reprezentanţii naţionali în camerele constituante ale României Mari”.

Într-un document diplomatic românesc, adresat Conferinţei de Pace de la Paris, se arată că în pofida „celor ce afirmă delegaţia ungară în memoriile ei, anume că aceste populaţii (minorităţile naţionale) nu vor recunoaşte şi nu vor accepta niciodată unirea lor cu România, se poate constata că însele populaţiile maghiară şi secuiască din noile teritorii româneşti au acceptat unirea, aderînd la noua ordine politică, creată prin decizia Conferinţei. Căci, reprezentanţii secuilor şi maghiarilor, după ce au obţinut mandat de la conaţionalii lor, s-au prezentat din proprie voinţă la alegerile pentru Adunarea Constituantă a noii Românii şi, fiind aleşi, participă în prezent la lucrările acestei Adunări”.

Toate aceste sînt mărturii elocvente, edificatoare cu privire la modul democratic în care s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, la faptul că acesta a fost rezultatul voinţei şi conştiinţei libere a întregii populaţii, indiferent de apartenenţa naţională, din teritoriile care s-au unit cu România. Altfel spus, acest act istoric s-a realizat şi cu adeziunea a minorităţilor naţionale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN