ÎPS Bartolomeu al Clujului: Moartea nu este decît o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într-o partitură muzicală

Mitropolitul Bartolomeu al Clujului a criticat ieri, la întîlnirea de dinainte de Paşti cu presa, uşurinţa cu care în mass-media se păstrează „una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste”. În acest sens, ÎPS Bartolomeu a oferit exemplul ştirilor sau comentariilor de presă în care moartea cuiva este prezentată ca „trecere în nefiinţă”.

„Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva.  Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: «a decedat», «s-a săvîrşit», «a încetat din viaţă», «s-a petrecut», «s-a stins», «ne-a părăsit», «a plecat dintre noi», «a pornit pe ultimul drum», «a  închis ochii”, «şi-a plecat  pleoapele», «şi-a dat sufletul», «şi-a dat duhul», «şi-a dat ultima suflare», «a trecut la cele veşnice», «s-a mutat la Domnul», «a fost chemat de Dumnezeu»… şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemîna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva «a trecut în nefiinţă».

Dacă «trecerea în nefiinţă» s-ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în  Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea  redactorului cu mortul de a cărui existenţă s-a ales praful. Dar ca să spui că «a trecut în nefiinţă» un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s-a născut creştin şi care, iată, se încăpăţînează să rămînă creştin . (…) De foarte curînd, prin postul nostru naţional de televiziune mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atîtea secole şi atîţia ani de la «trecerea în nefiinţă» a Sfîntului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!” – a declarat ÎPS Bartolomeu.

În opinia Mitropolitului Clujului, moartea nu este altceva decît „o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într-o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi”. ªi dacă Domnul este „pîrga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, „e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă”.

Mitropolitul Clujului consideră că expresia „a trece în nefiinţă” este o impietate şi faţă de limba română: „Există o gravă inadvertenţă gramaticală între verbul «a trece» şi substantivul «nefiinţă». «A trece» înseamnă mişcarea de tranziţie dintr-un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce «nefiinţa» e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei însăşi. În nefiinţă nu se poate «trece», pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existenţă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o”.

Potrivit Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece” o găsim într-una din cîntările pascale: „că din moarte la Viaţă şi de pe pămînt la Cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

„Sîntem încă un popor acultural, sau incultural. Va trebui, dumneavoastră, să duceţi o muncă de reaşezare a limbii române în drepturile ei fireşti şi în nobleţea ei” – i-a îndemnat ÎPS Bartolomeu pe jurnalişti.

M. TRIPON