95 de ani de la unirea Transilvaniei cu România. Tratatul de la Trianon, un act de dreptate pentru poporul român, o consfinţire a unei ordini de drept (I)

 În istoria ei zbuciumată, Transilvania a cunoscut din plin asuprirea străină: maghiară, otomană şi habsburgică. După secole de asuprire, de jaf şi umilinţă, străvechiul teritoriu românesc a revenit la patria mamă. Prin voinţa plebiscitară a poporului român, la 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu România. Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 la Trianon, recunoaşte Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Unirea Transilvaniei cu România, acum 95 de ani, a însemnat desăvîrşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Prin unirea succesivă a Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918), s-a creat România Mare.

Momentul istoric pentru făurirea României Mari s-a ivit la sfîrşitul primului război mondial, într-un climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a prăbuşirii imperiilor multinaţionale: Tarist şi Austro-Ungar.

Procesul revoluţionar care a cuprins monarhia austro-ungară în toamna anului 1918, îndeosebi în lunile octombrie şi noiembrie, a descătuşat energiile naţionale ale românilor din Transilvania, în lupta pe care o duceau pentru unirea cu patria mamă, România.

Cele două partide politice ale românilor din Transilvania, Partidul Naţional Român şi Partidul Social-Democrat, au considerat imperios necesar să-şi unească forţele în vederea luptei comune pentru fructificarea condiţiilor favorabile înfăptuirii aspiraţiilor de eliberare şi unitate naţională a poporului român. Ca urmare, la 6 octombrie 1918, la hotelul „Cornul vînătorilor” din Budapesta, reprezentanţii celor două partide au stabilit o platformă comună de acţiune în lupta pentru unitatea naţională. Pe baza acestei înţelegeri, la 12 octombrie se întrunesc reprezentanţii Partidului Naţional Român, la Oradea. Ei aprobă declaraţia redactată de Vasile Goldiş, care cuprindea în esenţă: afirmarea dreptului la autodeterminare a poporului român din Transilvania, pe temeiul dreptului firesc al naţiunii române de a-şi hotărî singură soarta; necesitatea convocării unei adunări naţionale care să desemneze reprezentanţii naţiunii române la Congresul de pace; nerecunoaşterea parlamentului şi guvernului ungar ca reprezentant al naţiunii române etc. In ziua de 18 octombrie 1918, într-o atmosferă tensionată a parlamentului ungar, Alexandru Vaida Voievod prezintă declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, rostind cuvintele care aveau să declaşeze furia deputaţilor ostili gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Este întîia afirmare oficială a drepturilor românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma să fie încheiate. Prin conţinutul lor, atît declaraţia, cît şi cuvîntarea lui Alexandru Vaida Voievod au avut un puternic răsunet în conştiinţa românilor care luptau, de o parte şi de alta a Carpaţilor, pentru unitatea naţională, folosind condiţiile prielnice, ca urmare a crizei Imperiului austro-ungar.

La 30 octombrie 1918, la Budapesta, s-a constituit Consiliul Naţional Central, format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase reprezentanţi ai Partidului Social Democrat, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale. Cîteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul şi-a mutat sediul la Arad şi a dat publicităţii, la 6 noiembrie 1918, un manifest adresat „Către naţiunea română”, în care, după ce denunţă politica de oprimare şi deznaţionalizarea dusă de guvernul ungar, respinge în termeni categorici orice formă de menţinere a românilor între frontierele unui stat ungar, indiferent de regimul său.

După modelul Consiliului Naţional Român Central, în judeţele şi localităţile Transilvaniei s-au organizat consilii naţionale române care şi-au asumat rolul de organe politice naţionale locale, expresie a voinţei de unitate naţională a întregii populaţii româneşti din Transilvania. S-au constituit gărzile naţionale, organizaţii revoluţionare de apărare a intereselor naţionale ale românilor şi ale naţionalităţilor conlocuitoare.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, create într-o atmosferă de aleasă sărbătoare în judeţe, oraşe şi comune, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a teritoriului Transilvaniei.

Consolidîndu-şi poziţia în Transilvania, la 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român trimite un ultimatum guvernului ungar, cerîndu-i putere de guvernare asupra celor 23 de comitate locuite în majoritate de români. Refuzul acestuia a determinat, la 18 noiembrie, să se dea publicităţii Apelul către popoarele lumii, în care se demască, pe larg, politica de asuprire naţională practicată vreme îndelungată împotriva românilor de către guvernele ungare, în document se exprimă, totodată, voinţa fermă a naţiunii române din Transilvania de a dispune singură de soarta sa şi de a se uni cu România.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea prin trimiterea ministrului naţionalităţilor Oszkar Jazsi la Arad, pentru a duce tratative cu fruntaşii Consiliului Naţional Român. Incercarea reprezentantului Budapestei de a păstra Transilvania în cadrul statului ungar, beneficiind de un statut autonomie, a eşuat. Iuliu Maniu a rezumat, la 14 noiembrie, în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale române: „separare deplină”.

Ea – separarea – trebuia să fie proclamată în cadrul unui for naţional reprezentativ. Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român făcea cunoscută opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocîndu-se, din nou, principiul wilsonian, cel al autodeterminării popoarelor.

În vederea desfăşurării Adunării Naţionale, pe întreg cuprinsul Transilvaniei, într-o atmosferă de sărbătoare, românii şi-au ales delegaţii care au primit împuternicire, crediţionale – cum s-au numit în epoca respectivă – pentru a vota unirea.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar s-au adunat cei 1228 de delegaţi aleşi de masele populare româneşti ca să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România. Afară, pe Platoul Romanilor, peste 100.000 de români, veniţi din întreaga Transilvanie, fremătau în aşteptarea unei decizii care li se părea încă un vis minunat.

Ştefan Cicio Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis adunarea rostind o amplă şi impresionantă cuvîntare, în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania.

După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvîntul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, care a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuarea şi dîrzenia luptei românilor pentru unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.

La ora 12, Vasile Goldiş, om de vastă cultură şi de înaintate concepţii social-politice, prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit Unirea. În primul articol al Rezoluţiei, se proclama solemn că „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara Ungurească adunate prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române a întreg Banatul, cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

In celelalte puncte (nouă, în total) ale Rezoluţiei sînt expuse alte principii ale unei revoluţii burghezo-democratice, libertatea naţională pentru naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania, realizarea unui regim democratic, libertatea presei, libertatea de asociere şi întrunire, reforma agrară şi acordarea de drepturi muncitorilor.

Autonomia provizorie, pînă la întrunirea Constituantei, formarea Marelui Stat Naţional Român, menit să exercite atribuţii legislative şi executive, precum şi a Consiliului Dirigent, ca guvern provizoriu al Transilvaniei, au răspuns unei necesităţi a momentului concret istoric. Trebuia să se rezolve, treptat, uniformizarea administrativ-instituţională pe cuprinsul tuturor provinciilor.

Supusă la vot Rezoluţia de către preşedintele Adunării, delegaţii prezenţi în Sala Unirii ovaţionează îndelung pentru Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pentru vecie.

Entuziasmul din sală s-a transmis şi pe platoul din apropiere, dar şi mai departe. In timp ce sunetul clopotelor bisericilor de pe tot cuprinsul Transilvaniei anunţa Unirea, mulţimea în cunoştinţă izbucnea în chiote de bucurie „ Trăiască România Mare”, ce parcă nu se mai sfîrşeau. Oamenii se îmbrăţişau, plîngeau de bucurie, intonau cîntece patriotice şi îi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitatea Naţională.

O imagine deosebit de sugestivă ne-o descrie Emil Pop, un militant unionist: „După mai bine de trei ceasuri de aşteptare un freamăt general pune capăt cîntecelor şi dansurilor, vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi, ducînd pe cei doi episcopi, urmată de cei 1.228 de deputaţi, trec la pas printre statuile vii îmbrăcate în pănură. La sosire nu se mai termină „Să trăiască”. Apoi linişte mormîntală. Cei doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia, la auzul căreia un tunet prelungit izbucnit din 100.000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul umanităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate. La tribune au început a vorbi poporului Ciceo Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumanca, Aurel Vlad. Am stat mult să văd mulţimea care se răsfira. Am auzit de multe ori, pe mulţi din cei ce se îndreptau zicîndu-şi unul altuia: „Ne-am văzut visul cu ochii”.

La 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I, luînd act de hotărîrea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului, dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional, al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincolo de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul – pămîntul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visele lor.

Un an mai tîrziu, în cadrul dezbaterilor întîiului Parlament al României Unite, primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în capitala ţării din toate provinciile României.

În felul acesta, drumul străbătut de români prin Chişinău şi Cernăuţi, din primăvara şi toamna anului 1918, şi-a găsit aici, la Alba Iulia, deplina împlinire într-o zi de iarnă, ce simbolizează nu anotimpul sfîrşitului de an, ci acela al primăverii unui întreg neam. Aşa s-a vrut şi aşa a fost Unirea cea Mare, împlinită acum 95 de ani, în cetatea de scaun a marelui voievod al tuturor românilor, Mihai Viteazul. Românii erau din nou împreună ca în vremea lui. Erau din nou unite vechile ţări române şi toate provinciile desprinse cu vremea şi pentru o vreme din ele. Românii s-au adunat la un loc, la o poruncă a întregii lor istorii, fără rîuri separatoare şi fără munţi despărţitori de neam.

Prof.univ.dr. IOAN BOJAN