95 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA BASARABIA – O ISTORIE ZBUCIUMATĂ (II)

Tratatul de la Paris, din octombrie 1920, recunoaşte apartenenţa Basarabiei la România. Din păcate, Rusia sovietică nu l-a recunoscut, ea nu s-a împăcat niciodată cu integrarea Basarabiei la România. De aici a urmat tot calvarul Basarabiei.
În perioada interbelică, Uniunea Sovietică a pus la cale un şir întreg de acte subversive, cu scopul de a rupe Basarabia de România şi de a o anexa la Ucraina sau Rusia. Tratativele româno-sovietice din anii 1920-1924 privind problema frontierei comune n-au dat rezultate. Mai grav, în anul 1924, a fost creată în stînga Nistrului, din teritoriul Ucrainei, RSS Autonomă Moldova, pentru a demonstra că populaţia moldovenească a României doreşte stăpînirea sovietică.

Ca urmare a înţelegerii dintre Stalin şi Hitler, consfinţită prin aşa numitul Pact Ribbentrop-Molotov, însoţită de un protocol secret încheiat la 23 august 1939, guvernul sovietic a adresat guvernului României cele două note ultimative, din 26 şi 27 iunie 1940, prin care autorităţile române sînt somate să cedeze necondiţionat Uniunii Sovietice întregul teritoriu al Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. Silit de împrejurări şi sub ameninţarea intervenţiei militare sovietice, guvernul român a acceptat evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei fără a fi vorba de vreun acord sau tratat diplomatic în acest sens. Trupele ruse au invadat imediat aceste teritorii, ocupînd şi Ţinutul Herţa, care nu era prevăzut în notele ultimative şi nici nu făcea parte din teritoriul Basarabiei sau al Bucovinei de Nord.
În aceste condiţii dramatice, prin ceea ce putea fi numit Dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de peste 50.762 kmp, cu o populaţie de circa 4 milioane de locuitori.

Imediat după ocuparea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, s-a instalat regimul totalitar bolşevic, care a trecut din primele zile de ocupaţie la exterminarea românilor din aceste teritorii: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocate de regimul bolşevic.
Între anii 1940-1950, conform recensămîntului oficial efectuat de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut: de la 3,2 milioane în 1940 au mai rămas doar 2,229 milioane în 1950.
Teroarea bolşevică împotriva românilor basarabeni şi bucovineni începe în primele zile ale ocupaţiei, cînd se trece la represalii asupra foştilor ofiţeri, oamenilor politici, intelectualilor, ţăranilor, mai ales aceia care au participat în 1918 la Sfatul Ţării şi s-au pronunţat pentru unirea cu România.
Au avut loc zeci de mii de asasinate individuale şi colective.
Dintre acestea amintim masacrul asupra românilor din Bucovina de Nord, care a avut loc la 1 aprilie 1941. Mii de români bucovineni, înfricoşaţi de ocupaţia sovietică, au vrut să treacă în România. Adunaţi la Adîncata şi Trestian, au pornit spre Fîntîna Alba, cu intenţia de a trece frontiera. Toţi au fost seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici.

Şirul crimelor comise de ocupantul sovietic poate continua cu alte exemple cutremurătoare.
După izbucnirea războiului, în 1941, la Saratov au fost executaţi 15 mii de ostatici şi prizonieri români.
În toamna anului 1941 unităţi ale Armatei Române au descoperit lîng[ Odessa un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) erau cîte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn. (Doar acest tren a cuprins 1000 de victime.) Au existat sute de trenuri ale morţii.
Orchestra Simfonică a Basarabiei fusese surprinsă la cedare într-un turneu de concerte din ţară. S-au întors în 3 iulie 1940. În gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane şi duşi în Valea Morii lîngă Orhei şi împuşcaţi.

Românii basarabeni şi bucovineni consideraţi periculoşi erau asasinaţi pe loc, după ce erau torturaţi de organele represive sovietice.
La Chişinău, în septembrie 1941, au fost descoperite în beciul sediului N.K.V.D 87 de cadvre, toate aveau mîinile şi picioarele legate. Situaţii similare au fost întîlnite la sediile N.K.V.D din Ismail, Cetatea Albă ş.a.
La Cernăuţi, înainte de 22 iunie 1941, sovieticii arestaseră prea mulţi români şi nu-i mai puteau transporta: i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos şi au trecut cu tancurile peste ei.
După o statistică sumară, alcătuită de români la sfîrşitul anului 1941, în intervalul de 12 luni, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, au fost asasinate sau au murit sub tortură circa 30 mii de persoane.

În anii 1940-1941 sute de mii de români din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost deportaţi în Siberia, fără judecată, ci „pe bază de listă”. Astfel, în august 1940 au fost deportate în Siberia 53.356 de persoane; în octombrie 1940 alte încă 29 de mii, iar din decembrie 1940 – 27 de mii de oameni. În noaptea de 13 spre 14 iunie au început deportările masive ale basarabenilor şi bucovinenilor. Atunci circa 200 de mii de oameni au fost deportaţi în Siberia. În locul lor au fost aduşi circa 200 de mii de ruşi şi ucrainieni, cărora li s-au creat toate condiţiile să se aşeze aici.
Bilanţul unui an de „putere sovietică”: arestări, deportări, asasinate a peste 300 de mii de români, reprezentînd 12,23% din populaţia Basarabiei şi Bucovinei de Nord. După revenirea sovieticilor, în anul 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 la peste o treime  – 33% din populaţie (Vasile Bunea, Marile deziluzii ale poporului român în anii premergători lui 1940 şi urmările sale, 2009, p. 105-109).
Cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord a înăsprit relaţiile dintre România şi Rusia sovietică. Aceasta a determinat România să participe de partea Axei la războiul antisovietic. După 23 august 1944, campania României din Est a fost apreciată ca o gravă eroare sau chiar o crimă, din raţiuni de ordin politico-propagandistic. În realitate, participarea României la cel de-al doilea război mondial, un război început în Est şi terminat în Vest, împotriva Germaniei, alături de care România intrase în război, avea un obiectiv legitim: recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Redobîndirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa era la fel de îndreptăţită ca şi redobîndirea nord-estului Transilvaniei, iar continuarea operaţiunilor militare dincolo de Nistru a fost tot atît de necesară – sau chiar mai necesară, avînd în vedere primejdia reprezentată de forţa militară a URSS – decît continuarea operaţiunilor militare dincolo de frontiera de vest a României.

Provinciile româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord, cucerite prin jertfa a sute de mii de ostaşi români căzuţi pe frontul de Est – 624.740 morţi, răniţi şi dispăruţi – nu se puteau încălzi prea mult timp la sînul cald al patriei mamă, căci, prin maşinaţiuni politice, înţelegeri secrete şi decizia celor trei mari (Stalin, Rooswelt şi Churchil), la Yalta, în februarie 1945, ţara noastră este inclusă în „zona de influenţă rusească” şi, din nou în decursul istoriei, a treia oară, Basarabia şi, în plus, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa sînt anexate de Imperiul de la Răsărit.
În vara anului 1944, în cadrul ofensivei spre Vest a armatelor sovietice, aceste teritorii româneşti au fost din nou desprinse din graniţele statului român. Basarabia a fost încorporată în teritoriul URSS, dîndu-i-se numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSS Moldovenească).
Calvarul pe care l-au trăit românii basarabeni, ca şi cei bucovineni, după recuperarea acestor teritorii de către trupele sovietice, în august 1944, a întrecut orice închipuire, date fiind metodele torţionare folosite de forţele de represiune comuniste; iau amploare arestările, execuţiile şi deportările în Siberia şi în alte regiuni îndepărtate ale fostei U.R.S.S. Numai în zilele de 6 şi 7 iulie 1949 au fost deportate 35.796 de persoane. Unele dintre deportări s-au făcut sub masca necesităţii cultivării pămînturilor desţelenite din Rusia şi mai ales din Kazahstan, unde au fost strămutaţi mai ales agricultori. Între 1954-1964 au fost strămutate, numai în regiunea Pavlodar din Kazahstan, 100 de mii de familii basarabene.

Toate acestea s-au făcut cu scopul de a schimba structura majoritar românească a populaţiei din acest teritoriu, de a rusifica treptat totul, încît românii să ajungă o minoritate infimă şi să nu-şi mai poată decide singuri drumul spre istorie. Urmările unui veac şi jumătate de teroare ţaristă şi bolşevică în Basarabia sînt dureroase.
Nedreptatea făcută României în anii 1940 şi 1944, prin cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS este legiferată prin Tratatul de Pace de la Paris (1947) semnat de România (ocupată de sovietici), SUA şi Anglia şi în care se stipula la art. 1, alin. (2): „Frontiera sovieto-română este astfel fixată potrivit acordului sovieto-român din 28 iunie 1940”, adică este consfinţită ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa de către Rusia sovietică. Răspunsul corect este că atunci România a cedat forţei brutale a URSS şi a evitat „gravele urmări pe care le avea recurgerea la forţă”, şi guvernul român mai menţionează. la nota ultimativă din 26-27 iunie 1940, că „se vede silit să primească condiţiile ultimative la răspunsul sovietic”. Aici guvernul român nu a acceptat, în virtutea dreptului, cedarea teritoriului .

Dacă ne întoarcem în istorie, vedem ca prin ceaţă figurile personalităţilor care au schimbat imaginea României, au contribuit sau au beneficiat direct de ciopîrţirea teritoriului patriei noastre, au trimis în surghiun sau direct morţii locuitorii Basarabiei şi Bucovinei. Să nu ne mire că printre aceştia îi întîlnim pe Napoleon I, care în 1808 promitea Basarabia Rusiei, iar în 1811 Austriei, potrivit intereselor sale, Selim al III-lea, Alexandru, ţarul Rusiei, Moruzzi, Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov), Churchil şi Stalin (acordul „procentelor” – octombrie 1944), Stalin, Roosevelt şi Churchil (Yalta – februarie 1945).
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN