95 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA. BASARABIA – O ISTORIE ZBUCIUMATĂ (I)

La 27 martie 2013 se împlinesc 95 de ani de la unirea Basabiei cu România. După secole de asuprire străină (rusească, otomană, poloneză ş.a.), de jaf şi umilinţă, străvechiul teritoriu românesc a revenit la patria mamă, prin decizia istorică a Adunării Naţionale de la Chişinău din 27 martie 1918.

Recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii Basarabiei cu România, prin Tratatul de pace de la Paris, semnat la 28 octombrie 1920, a fost un act de dreptate pentru poporul român. A revenit în componenţa României un teritoriu care ne aparţinea de drept. El a făcut parte din arealul carpato-danubiano-pontic, patria strămoşilor noştri daco-geţi. Locuitorii băştinaşi nu au părăsit niciodată vatra strămoşească.

După marea invazie a tătarilor din 1241 şi crearea statului medieval Ţara Românească, Basarab (1310-1352) cucereşte de la tătari partea sudică a teritoriului dintre Prut şi Nistru (Buceag), care va fi stăpînit de urmaşii săi pînă la Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Statul independent al Moldovei, întemeiat în 1359, a reunit între graniţele sale, sub urmaşii lui Bogdan I, toate teritoriile româneşti cuprinse între Marea Neagră şi Ceremuş, pe direcţia sud-nord, şi Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, pe direcţia est-vest. Roman I (1391-1394) se intitulează „Mare domn, singur stăpînitor al Ţării Moldovei de la munte pînă la mare”.

În 1538, sudul Basarabiei a fost anexat de Imperiul Otoman. Pînă în 1792, teritoriile româneşti nu au fost niciodată vecine cu ale ruşilor. În urma războiului ruso-autriaco-turc (1787-1791), încheiat cu pacea de la Iaşi, Rusia a obţinut ţinuturile din nordul Mării Negre, de la Nipru pînă la Nistru, şi astfel, din 1792, Rusia şi-a stabilit oficial graniţele de-a lungul Nistrului, de la Hotin pînă la Cetatea Albă.

Urmează un nou război ruso-turc, între anii 1806-1812, încheiat prin pacea de la Bucureşti (16/28 mai 1812), cu înjumătăţirea Moldovei: teritoriul cuprins între Prut şi Nistru, inclusiv raioanele Tighina şi Hotin, sînt anexate de Rusia ţaristă. Turcia cedează Basarabia Imperiului ţarist. Din punct de vedere juridic, turcii cedează un teritoriu ce nu le aparţinuse niciodată. Trebuie reţinut faptul că în virtutea capitulaţiilor încheiate cu Moldova, Poarta Otomană, ca putere suzerană, avea obligaţia pe care şi-a asumat-o de a apăra autonomia şi integritatea statului românesc dintre Carpaţi şi Nistru, faţă de orice agresiune străină.

În anul 1810 ruşii anunţau că vor ocupa Ţările Române. Dar ameninţările venite din partea lui Napoleon I, împăratul Franţei, şi opoziţia Turciei le-au mai scăzut din elan, care au pretins „numai” Molodva pînă la Siret, apoi numai partea dintre Prut şi Nistru. Cînd ruşii au aflat că armatele franceze au trecut rîul Neman şi se apropiau de Rusia, erau pe punctul de a ceda în tratativele cu turcii. Dar printr-un act de trădare al dragomanului Dumitrache Moruzzi (cumpărat cu bani ruseşti), sultanul nu a primit scrisoarea lui Napoleon, care-i cerea să prelungească tratativele şi să nu cedeze nimic ruşilor, întrucît Franţa porneşte război contra Rusiei. Neştiind acest lucru, turcii au cedat şi astfel s-a încheiat pacea de la Bucureşti (mai 1812), prin care Basarabia a fost anexată Rusiei.

Moruzzi a plătit cu capul, dar ruperea Basarabiei din teritoriul Moldovei a rămas fapt împlinit.

Rusia a jefuit Moldovei o suprafaţă de 44.422 km, cu 5 cetăţi, 17 oraşe, 685 de sate şi 500 mii de locuitori, în imensa lor majoritate români. În anul 1817, ruşii întocmesc un recensămînt al populaţiei din Basarabia, care se prezintă astfel: 482.630 locuitori, din care românii reprezentau 86%. Restul erau ruteni, ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, bulgari, găgăuzi. Deci, un fapt de reţinut: după cinci ani de la anexarea Basarabiei, ea era populată cu 86% români.

Teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat de Rusia în 1812, a primit de la noul stăpîn numele de Basarabia, prin extinderea denumirii avute pînă atunci numai de zona învecinată braţului Chilia, unde se exercita, în sec. Al XIV-lea, stăpînirea Ţării Româneşti, numită Basarabească, după dinastia Basarabenilor.

În primii ani ai ocupaţiei, Basarabia a beneficiat de un regim de autonomie cu o administraţie bilingvă (română) „moldovenească” şi rusă, cu păstrarea legislaţiei locale, primul guvernator civil fiind boierul modovean Scarlat Sturza, iar biserica ortodoxă era reprezentată de un arhiereu cu sentimente pro-ruseşti, Gavril Bănulescu Bodoni. Statutul din 1818 a introdus primele limitări ale autonomiei, care a fost pe deplin abolită în 1828: legea promulgată în acest an a inclus Basarabia în gubernia Novorsiisk, desfiinţînd funcţia de guvernator, şi a făcut din limba rusă unica limbă în administraţie şi justiţie. S-a desfăşurat un proces de rusificare accentuată, prin obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în şcoală şi biserică.

Autorităţile ruse au practicat o politică de colonizare cu populaţiile străine, în special în sudul provinciei. Încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 sînt aduşi bulgari şi găgăuzi, acţiune continuată şi intensificată în anii următori. În 1814 sosesc primii colonişti germani din Ţările Baltice şi din împrejurimile Varşoviei şi chiar francezi şi elveţieni; se fac colonizări cu ruşi şi ucrainieni. Sosesc masiv evrei din Polonia şi Rusia. Iniţial au fost colonizaţi 10.589; în 1817 erau 19.130; în 1862 numărul lor a crescut la 78.750 (8,6%), pentru ca în 1897 să ajungă la 228.169 (11,8%).

În timp ce în Basarabia se făceau colonizări de străini, zeci de mii de români erau deportaţi în diferite părţi ale Imperiului Rus, în Siberia, pe fluviile Volga şi Amur.

Colonizările masive, măsurile discriminatorii, imense beneficii acordate neetnicilor aveau loc concomitent cu procesul de deznaţionalizare, de rusificare a românilor basarabeni, a căror pondere în totalul populaţiei scade de la 86% în anul 1817 la 47,6% în anul 1897. Procesul de deznaţionalizare şi rusificare s-a intensificat în perioada 1878-1905, determinînd peste un milion de români basarabeni să se refugieze în Vechiul Regat.

Congresul de Pace de la Paris din 1856 a pus capăt războiului Crimeii, obligînd Rusia să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. De fapt, puterile occidentale hotărăsc acest lucru nu neapărat pentru a face dreptate Ţărilor Române, cît mai ales pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării şi a o împiedica să controleze această importantă cale de navigaţie.

Congresul de Pace de la Berlin (1878) condiţionează recunoaşterea independenţei României de acceptarea încorporării la Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, care în 1856 fuseseră retrocedate Moldovei. Cu toate că, în schimbul celor trei judeţe, Congresul de la Berlin a oferit României Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, care prezentau avantaje economice mult superioare sudului Basarabiei, România nu a fost deloc împăcată şi a protestat, pentru că, în realitate, schimbul acesta se făcea doar cu pămînturi româneşti, adică ni se răpea un teritoriu şi ni se dădea în schimb alt teritoriu, tot al nostru, dar care ne fusese răpit mai înainte.

Declanşarea revoluţiei burghezo-democratice din Rusia, în februarie 1917, a atras după sine dezmembrarea Imperiului Ţarist şi înlăturarea ţarului de la putere. A fost proclamat principiul autodeterminării popoarelor din Rusia pînă la despărţirea de stat.

O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi întîmplări, a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi unirea cu România.

Mişcarea de emancipare naţională din Basarabia a cunoscut un remarcabil progres prin organizarea la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a Congresului Ostaşilor Moldoveni, cu participarea a 989 delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentînd peste 300.000 de români basarabeni mobilizaţi pe toare fronturile unde luptau sub steagul rusesc. Într-o atmosferă de avînt, Congresul a proclamat „autonomia politică şi teritorială a Basarabiei”, în cadrul Republicii Federative Democratice Ruseşti, şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării. Puterea executivă era încredinţată Consiliului Directorilor Generali (Guvernul).

La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 se trece la o nouă fază, superioară, Republica Moldovenească Independentă. Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.

Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, refuză să-i recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpînire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.

La 5 ianuarie 1918, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, se fac arestări şi chiar condamnări la moarte ale unor deputaţi din Sfatul Ţării. Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sînt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei. Grupurile bolşevice înarmate, care s-au alăturat armatei ruse, terorizau populaţia Basarabiei, dînd foc la proprietăţi, asasinînd pe burjui – proprietari şi arendaşi. Au fost distruse şi incendiate toate conacele şi instalaţiile moşierilor din judeţele Bălţi, Hotin şi Ismail.

În aceste condiţii dramatice, Blocul Moldovenesc, văzînd că numai cu forţe proprii nu putea să ţină sub control situaţia din Basarabia, a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, a hotărît să răspundă acestei solicitări. Astfel, la 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.

Armata română a purtat lupte grele pînă ce a eliberat de bolşevici întreaga Basarabie. Cu mari jertfe umane au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vîlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi, mai ales în sudul Basarabiei. Drept răspuns, bolşevicii îl vor aresta pe Diamandi, ministrul român la Petrograd, apoi la 26 ianuarie 1918, Troţki anunţă ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurui român de la Moscova.

În această atmosferă de mari frămîntări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a decis, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri, unirea Basarabiei cu România. „Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa, România”.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN