70 de ani de la eliberarea Transilvaniei de Nord-Est de sub ocupaţia Ungariei

După arestarea lui Ion Antonescu, apoi a celorlalţi membri ai guvernului, în ziua de 23 august 1944, regele a constituit un guvern de militari, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şi în care liderii celor patru partide din Blocul Naţional Democrat – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinînd titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.
Noul guvern a hotărît ieşirea imediată a României din alianţa cu Germania şi trecerea de partea Naţiunilor Unite.

În Proclamaţia regală din seara zilei de 23 august 1944, se afirma: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în trebuile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”. Cu excepţia acestei din urmă afirmaţii, cele expuse în pasajul citat erau deziderate şi nu realităţi.
Armistiţiul nu fusese convenit, nu exista ca document de drept internaţional, ceea ce i se oferea României era doar capitularea necondiţionată. România depune armele, punîndu-se la dispoziţia Uniunii Sovietice, aşteptînd să i se decidă soarta.

Starea de război a României cu Naţiunile Unite nu a încetat oficial decît la 12 septembrie, oferindu-le trupelor sovietice suficient răgaz ca să poată captura şi dezarma unităţi întregi de militari români, care, prin aceeaşi proclamaţie regală, precum şi prin mijloacele de comunicaţie ale armatei, primiseră ordinul să nu mai tragă, să înceteze imediat lupta împotriva trupelor sovietice, care deveniseră aliate. Aşa se face că, în cele cîteva zile, sovieticii au capturat, transformînd în prizonieri aproximativ 140 de mii de militari români de pe teritoriul Moldovei, pe care i-au internat în lagărele ruseşti ce se întindeau pînă în Siberia, încît mulţi dintre ei nu au mai ajuns acasă niciodată.

În acelaşi timp, militarii sovietici care ocupaseră România s-au dedat la jafuri, violuri şi alte atrocităţi asupra populaţiei civile. Faţă de toate acestea, comandamentele sovietice au venit cu argumentul că armistiţiul nu fusese semnat.
Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic a tergiversat cît mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.
Delegaţia română, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, a sosit la Moscova la 4 septembrie 1944, dar a fost primită de ministrul de externe Molotov abia peste şase zile, cînd textul acordului era deja stabilit de către sovietici. În cadrul contactelor oficiale, nu s-a acceptat nicio sugestie din partea reprezentanţilor români.

Convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite s-a semnat la 12 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mîna URSS pentru a-şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au schiţat niciun gest de dezaprobare. Prin Convenţie, România era considerată stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul de co-beligerant. Ea a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, peste 1 milion de soldaţi, ceea ce a semnificat un efort financiar de 2 miliarde de dolari SUA, la cursul din perioada 1944-1945. De asemenea, ţara noastră a fost obligată la plata în 6 ani a unor despăgubiri de război de circa 300.000 dolari Uniunii Sovietice, pentru pierderile suferite în operaţiunile militare de pe teritoriul acesteia, şi să înapoieze toate bunurile luate de pe teritoriul ei.
Convenţia de armistiţiu cerea guvernului român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin 12 divizii de infanterie echipate complet, să permită deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul său şi să sprijine financiar şi logistic operaţiunile militare ale aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei.
Singurul punct favorabil pentru România era abrogarea Dictatului de la Viena şi redobîndirea Transilvaniei de Nord-Est, deşi hotărîrea finală cu privire la apartenenţa teritorială era rezervată Conferinţei generale de pace de la sfîrşitul războiului.
Pentru efectuarea controlului asupra modului cum se îndeplinesc clauzele armistiţiului s-a înfiinţat Comisia Aliată de Control. Comisia Aliată de Control din România prelua, pînă la încheierea păcii, controlul executării clauzelor Convenţiei de armistiţiu, acţionînd în numele Puterilor Aliate, potrivit directivelor şi ordinelor Înaltului Comandament Aliat (sovietic). Guvernul român şi organele sale aveau obligaţia să îndeplinească toate instrucţiunile acestei comisii.

Apreciată în ansamblul ei, Convenţia de armistiţiu, semnată la 12 septembrie 1944, era deosebit de drastică. Aliaţii persistau să considere România un stat învins, ceea ce venea în contradicţie flagrantă cu realitatea. Prin clauzele incluse în convenţie şi, mai ales, prin măsurile luate de Comisia Aliată de Control, pe întreg teritoriul ţării, armistiţiul României a întrunit toate trăsăturile unei ocupaţii militare.
La 13 octombrie 1944, Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat au denunţat colaborarea cu PNŢ şi PNL, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie, denumită Frontul Naţional Democrat, sprijinit de trupele sovietice, pornind o vehementă campanie împotriva partidelor istorice.

Din cauza presiunilor politice, la data de 4 noiembrie 1944, guvernul Sănătescu a format un nou guvern, în care Petru Groza a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
După mai puţin de o lună de zile, al doilea guvern Sănătescu demisionează. La 6 decembrie 1944 este numit şi învestit guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu. Groza îşi păstrează mandatul de viceprim-ministru.
Din noaptea de 23 spre 24 august 1944, armata română s-a alăturat Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist.
Armata română a executat operaţiunea insurecţională concomitent cu operaţia strategică de acoperire a frontierei şi a liniei de demarcaţie româno-ungare din Transilvania. Concepută şi condusă de către comandamentul naţional român şi, pînă la 10 septembrie 1944, executată numai de către trupele române, operaţia de acoperire s-a desfăşurat de-a lungul frontierei de stat şi a liniei de demarcaţie româno-ungare din Transilvania pe o lungime de 1400 km, Oradea – Întorsura Buzăului – Marea Neagră.
Trupele române, numărînd aproximativ 385 mii de militari, au fost concentrate cu o viteză remarcabilă, în 48 de ore, în vederea eliberării Transilvaniei de Nord-Est de sub ocupaţia trupelor germane şi ungare rămase la nord şi est de Carpaţi.
La 5 septembrie 1944, grupări mari de armate germano-ungare au trecut la ofensivă în Podişul Transilvaniei, pe direcţia Cluj-Turda-Sibiu şi Tîrgu Mureş, avînd ca obiectiv strategic luarea în stăpînire a crestelor Carpaţilor Meridionali. Luptele au durat pînă la 14 septembrie, cînd se încheie bătălia decisivă din Podişul Transilvaniei, cu zdrobirea forţelor inamice şi eliberarea teritoriului românesc din intrîndul de la Sf. Gheorghe – Odorhei.

Ofensiva inamicului fiind definitiv oprită după patru zile de lupte îndîrjite, comandamentul german a hotărît retragerea pe malul de nord al rîului Mureş, ceea ce a permis Armatei a 4-a române, sub comanda generalului de corp de armată Gheorghe Avramescu, să pornească, în dimineaţa zilei de 9 septembrie, ofensiva, zdrobind apărarea inamică şi creînd capete de pod la nord de Mureş, în zonele Sînpaul, Iernut-Cipău, Luduş şi Viişoara. În această operaţiune strategică, un episod important şi dureros a fost cel de la Oarba de Mureş.
Ofensiva generală, pe întreg frontul, a Armatei a 4-a române a fost declanşată la 23 septembrie 1944. Lupte extrem de violente s-au purtat pe Dealul Sîngeorgiu, care domina Valea Mureşului, între Cipău şi Iernut, ca o adevărată fortăreaţă naturală, puternic organizată genistic şi apărată cu înverşunare de unităţi ale Diviziei 8 cavalerie germană SS. Înălţimea a fost cucerită în 26-27 septembrie, în urma unor atacuri hotărîte, executate de ostaşii Diviziei 9 infanterie.
Luptele de la Oarba de Mureş pot fi socotite ca fiind cele mai grele şi mai sîngeroase dintre cele desfăşurate de unităţile Armatei a 4-a române în Transilvania. Dovada concludentă a acestui fapt este numărul enorm de jertfe: 11 mii de soldaţi şi ofiţeri români morţi în această cruntă bătălie. Acest lucru putea fi evitat în mare măsură, dacă generalii sovietici dădeau dovadă de mai multă loialitate faţă de aliaţii lor români, faţă de vieţile combatanţilor angajaţi în războiul comun. Dezvoltînd ofensiva în adîncime, unităţile armatei române au eliberat,la 28 septembrie, oraşul Tîrgu Mureş. O zi mai tîrziu, la 29 septembrie, a fost eliberat oraşul Reghin.
Lupte importante au avut loc pe Valea Mureşului, la vest de Munţii Apuseni, în Podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor, pentru eliberarea oraşelor Turda, Cluj, Huedin, Salonta şi Oradea.

Una din operaţiunile militare de mare importanţă a fost „Operaţiunea Cluj”, începută de Armata a 4-a română, la 9 septembrie 1944, pe direcţia principală a loviturii aflîndu-se Corpul 6 armată.
Eliberarea Clujului a fost rezultatul eforturilor eroice făcute de trupele de la aripa stîngă a Diviziei 18 Infanterie Munte Română, care a executat o dublă învăluire a inamicului din acest oraş, împreună cu Divizia 2 Munte şi Divizia 1 Cavalerie, care au acţionat pe la vest de oraş, a unor unităţi militare sovietice.
Trupele române şi sovietice au executat pătrunderea la est şi vest de oraş concomitent cu atacuarea frontală a inamicului din Cluj. Corpul 104 sovietic a angajat lupte dîrze pe marginea de sud a Clujului. Inamicul rezista cu înverşunare, întrucît Clujul reprezenta un pion de bază al apărării sale din Transilvania.

În această situaţie, acţiunea de învăluire largă, de la nord-est, executată de trupele din aripa stîngă a Armatei a 4-a, de Divizia 18 Infanterie Munte Română şi Divizia 1 Cavalerie, pe la vest, au uşurat mult acţiunea frontală a Corpului 104 sovietic şi a grăbit momentul eliberării oraşului. Ameninţate cu încercuirea, trupele inamice au început retragerea, astfel că, în ziua de 11 octombrie, către amiază, Clujul a fost curăţat în întregime de inamic. Nemijlocit, Divizia 18 Infanterie Munte Română şi-a adus contribuţia deosebită la eliberarea oraşului. Dar trebuie totuşi completat că eliberarea Clujului s-a făcut nu doar cu Divizia 18 Infanterie Munte Română, ci şi prin eforturile deosebite ale Diviziei 9 şi 11 Infanterie, care au executat învăluirea Clujului, prin dreapta, şi ale Diviziei 2 Munte şi Diviziei 1 Cavalerie, prin stînga, care au intrat în Cluj prin cartierul Mănăştur cu grosul forţelor, pe strada Cîmpului. Rolul hotărîtor în eliberarea Clujului l-au avut cele 7 divizii române şi, apoi, cele două divizii din Corpul 104 sovietic. Eliberarea a fost, este şi va rămîne o victorie românească.
Eliberarea Clujului, la 11 octombrie 1944, cel mai important centru cultural, administrativ şi economic al Transilvaniei, a constituit un eveniment deosebit de important în acea etapă a războiului, pentru dezrobirea Transilvaniei de Nord-Est.

La 25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub ocupaţie străină ultimele teritorii româneşti – oraşele Carei şi Satu-Mare.
După eliberarea teritoriului naţional şi anularea, practic, a deciziei arbitrare de la Viena, din anul 1940, marile unităţi operative ale Armatei Române, alături de armatele sovietice, au luat parte la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN