69 de ani de la atacul, devastarea şi incendierea Căminului studenţesc „Avram Iancu” din Cluj-Napoca

Motto: „Noi tinerii de atunci, eram dansul aerian
al neamului pe deasupra unei păduri de năpîrci!”
(Bartolomeu Valeiu Anania
Arhiepiscop şi Mitropolit)

Deşi trupele maghiare şi germane au fost alungate din nord-estul Ardealului în octombrie 1944, administraţia românească a fost instaurată aici numai în martie 1945, fără a fi fost încă elucidate toate laturile politice şi diplomatice, în această privinţă. Astfel, Universitatea din Cluj „Regele Ferdinand I”, precum şi Institutul de Medicină, s-au reîntors din refugiul parcurs la Sibiu, iar Facultatea de Agronomie din refugiul de la Timişoara, numai în vara şi toamna anului 1945. Studenţii, foşti refugiaţi sau din alte regiuni al ţării, au imprimat oraşului afectat de război şi de dictatura horthystă un spirit optimist, tineresc, fiind animaţi de dorinţa să-şi realizeze idealurile de viaţă liberă şi să contribuie, împreună cu toţi ceilalţi locuitori ai Clujului regăsit, la o viaţă normală, în bună înţelegere, în cadrul unei societăţi democratice.

Era dominantă o stare de bucurie, de munţumire şi de speranţă. La conturarea cadrului universitar, a conduitei şi atitudinii responsabile a studenţilor, o contribuţie fundamentală a avut „spiritul universitar” propriu acestui înalt for de ştiinţă şi cultură, imprimat încă de la înfiinţare, în 1919, de elita generaţiei fondatoare, care a afirmat în mod strălucit cultura naţională prin creaţii valoroase de factură europeană. Dar, ca efect al dictaturii horthyste şi al războiului, erau la Cluj şi lipsuri materiale şi greutăţi, de toate felurile.

Faptul că, în perioada noiembrie 1944 – aprilie 1946, situaţia din Transilvania nu era în întregime diplomatic clarificată, urmînd ca asupra acesteia să se pronunţe Conferinţa de Pace de la Paris, a determinat rămăşiţele horthysto-fasciste din Cluj, sprijinite de revanşarzi de la Budapesta, din Voivodina şi din Cehoslovacia, să agite pe toate căile problema revizuirii graniţelor. În încercarea de a convinge Uniunea Sovietică şi Puterile Apusene să susţină retrocedarea nord-estului Transilvaniei către Ungaria, se invoca insecuritatea, nedreptăţirea şi asuprirea cetăţenilor unguri. Astfel, provocarea deliberată a unor stări de agitaţie, jigniri şi atacarea unor persoane sau grupuri, îndeosebi studenţi, în localuri sau pe stradă, erau fotografiate, urmînd să constituie „dovezi” la dosarele revizioniştilor, de trimis la Budapesta şi apoi la Conferinţa de Pace de la Paris. (Nord-Estul Transilvaniei avea să fie recunoscut ca parte a României, în februarie 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris.)

Atitudinea demnă, prudentă şi responsabilă a studenţilor i-a aţîţat pe liderii grupărilor maghiare revizioniste, care intraseră în primele rînduri ale Partidului Comunist şi deţineau, împreună cu evrei reîntorşi din lagărele de concentrare, poziţii dominante în partid şi în administraţie, atît la Cluj, cît şi la Bucureşti. Fiind animaţi de ură şi de un exacerbat spirit de revanşă, fruntaşii iredentişti, iritaţi şi de manifestările paşnice ale studenţilor, au preconizat desfăşurări violente de mare anvergură, care au evidenţiat, fără putinţă de tăgadă, intenţiile revanşarde ale grupărilor revizioniste maghiare. Frecvenţa şi amploarea provocărilor s-au înteţit după ce, în 6 aprilie 1946, s-a comunicat la radio că Aliaţii sînt de acord ca întreaga Transilvanie să facă parte din România. În acea zi, studenţii, circa 1000, au făcut o manifestaţie paşnică pe traseul central – Corso, al oraşului, cu oprire în faţa bisericii Greco-Catolice „Schimbarea la faţă”, şi s-a încheiat în piaţa din faţa Catedralei Ortodoxe. Aici, într-un cadru sublim de comuniune spirituală şi graţie, străjuit de cele două mari instituţii de cultură şi credinţă ale Clujului, Biserica şi Opera Romană, şi de bolta infinită a Cerului, studenţii şi o parte din cadrele didactice au cîntat ca pentru întregul Univers, „Hristos a înviat”. Studenţii i-au ovaţionat îndelung pe întîistătătorii bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu.

În după-amiaza şi spre seara acelei zile de duminică, în Piaţa Centrală s-a făcut o amplă pregătire psihologică de incitare la atac şi la incendierea Căminului, precum şi la crimă, acţiune coordonată din balconul de la etajul 2 al Comitetului judeţean al Partidului Comunist Român – azi, sediul Băncii Naţionale. Se rosteau, la megafoane, cuvîntări şi lozinci revanşarde, aţîţătoare, care îi îndemnau pe participanţi să susţină atacul căminului studenţesc, pentru „a da o lecţie studenţilor reacţionari şi huligani”. Aceste îndemnuri alternau cu lozinci rostite de către „activişti” din rîndul participanţilor, succesiv în limba romană şi în limba maghiară, precum: „Trăiască Partidul Muncitoresc Român!” – „Élyen a Román Munkás Párt”, precum şi expresii dure, jignitoare, la adresa studenţilor.

Ultimul apel din balcon, difuzat prin megafoane la ora 20,30, spre înserat, a fost scurt, ca o comandă: „Acum, prieteni, plecăm!” („Kedves borátok, most megyünk!”). În acel moment marcat de o mare tensiune, întregul dispozitiv a fost ca electrizat şi s-a pus imediat, dar încet, în mişcare, începînd cu eşaloanele din faţă, din latura vecină cu clădirea sediului PCR, urmate de eşaloanele de pe latura din dreapta, dinspre “New-York Grill” (azi Continental), pînă în adîncime – clădirea Ursus, actualul sediu al Consulatului Maghiar ş.a. Ritmul de pornire şi de înaintare spre cămin a fost încet, înghesuiala fiind mare, iar unele grupări n-au mai avut loc de postare în apropiere de Cămin, ci numai în faţa Universităţii, spre cimitir şi pe strada Avram Iancu, pînă la strada Republicii. Camioanele cu bîte, cu răngi de fier, cu pietre şi cu bidoane cu petrol, ca mijloace de atac, s-au postat cu greu lîngă Librăria Universităţii. În faţă, precum şi pe strada din spatele Căminului, Potaissa, erau dispuse echipele de atac.
Era în jurul orelor 21,45, se întunecase, iar portarii Mareş şi Popa, care se schimbau, au baricadat uşa principală, iar studenţii de la etaje au tras ruloul de metal dintre mezanin şi etajul I, întărindu-l cu paturi de metal, făcînd imposibilă pătrunderea la etaje.
În dormitorul „balicilor” de la parter, fost sală de bibliotecă, existau 32 de paturi de fier şi tot atîtea dulapuri din scîndură de brad. Aici au mai rămas cinci studenţi, între care şi subsemnatul, student la Drept, care, după ce asistase, incognito, la programul de pregătire a atacului, în piaţă, s-a strecurat cu greu, pe margini, intrînd în cămin chiar inainte de închiderea şi baricadarea uşii.

Atacarea căminului, care adăpostea cca 400 de studenţi, a început în jurul orei 22,15, fiind precedată de circa 30 de minute de agitaţie şi stări de isterie colectivă – a bărbaţilor, a femeilor şi a adolescenţilor prezenţi. Cînd a început atacul, au fost stinse toate luminile din cămin şi din întregul cartier. Atacul propriu-zis a început cu încercarea de distrugere a porţii principale, care, fiind din stejar masiv şi întărită cu drugi de fier, nu a cedat. Au distrus însă poarta secundară din strada Potaissa, după care a urmat distrugerea gratiilor de fier forjat şi a ferestrelor de la demisol, a ferestrelor cu vitralii de la mezanin, precum şi a celor de la etaje, folosindu-se răngi de fier, bîte grele de stejar, pietre şi bolovani, precum şi arme de foc. În interior au devastat subsolul, cu întreaga dotare tehnică, a mobilierul de bucătărie şi vesela. Au fost compromise rezervele alimentare din magazii, peste care s-a aruncat gaz, iar containerele cu untură şi ulei au fost aprinse, după ce s-a aruncat peste ele petrol. Au distrus şi Biblioteca, şi Sala de lectură care servea şi ca sală de mese. Concomitent, unele bande au pătruns în dormitorul mare de la mezanin – fosta Sală de lectură. Au tras focuri de armă, la întîmplare, au distrus şi au jefuit cîteva dulapuri, iar pe patru paturi dinspre uşă, pe dulapurile aferente, precum şi pe lambriul de lemn al peretelui interior, au turnat petrol şi au dat foc.

În dormitorul mare mai rămăseseră cinci studenţi, între care eram şi eu, toţi ascunşi sub paturi. Bandele care au pătruns în dormitor, succesiv, se foloseau de lanterne şi de lămpaşuri cu petrol, trăgeau cu pistoale şi strigau: „Folyon az oláh vér!” („Să curgă sînge de valah”); sau următorii, simţind pe întuneric miros puternic de scrum, spuneau: „It ió van, megyünk a padlasok!” („Aici e bine, mergem la etaj!”).
Între momentele de retragere a unor bande şi intrarea în dormitor a altora, mă luptam cu flăcările şi mă retrăgeam sub un pat la venirea altora. (Colegul Simion Cristea de la Drept a fost lovit de un bolovan – a şi murit peste cîteva zile, iar colegii Sîrbu de la Chimie şi Titus Crişan de la Litere încercau să-l liniştească pe un alt coleg de la Ştiinţe Naturale care, fiind invalid, începuse să se agite sub patul unde era ascuns.)
Manifestarea isterizată, de agitaţie paroxistică a maselor de afară şi atacul propriu-zis, cu distrugeri şi incendieri, a durat între orele 21,30, ziua de 28 mai, şi ora 1,30 a zilei de 29.
Autorităţile judeţene şi orăşeneşti, în frunte cu prefectul Vasile Pogăceanu, şeful Chesturii poliţiei, Gheorghe Crăciun, Patriciu, inspector şef de poliţie, Jandarmeria, precum şi şefii Partidului Comunist „Român”, nu numai că nu au intervenit pentru evitarea sau sistarea atacului criminal, dar au dat ordine ca studenţii agronomi şi grupele de locuitori din cartierul Mănăştur, care veneau să despresoare căminul, să fie opriţi de către detaşamente militare, de poliţie şi de jandarmi – pe strada Miko, la Prefectură şi pe strada Bisericii Ortodoxe.

Numai datorită faptului că, după cîteva ore de agitaţie, de distrugere şi de tragere cu arme de foc, s-au sesizat cei doi ostaşi din garda de noapte de la clădirea Comandamentului aliat de control (rusesc) şi au tras cîteva rafale de arme automate, în aer, pe la ora 1,30 din noapte, atacul şi distrugerile au încetat. Atacatorii căminului au intrat în panică, iar conducătorii lor, rămaşi afară, strigau din răsputeri, pe toate laturile căminului, pe româneşte: „Afară, tovarăşi, ieşiţi afară, tovarăşi!”, repetînd apelul în ungureşte. Bandele de atacatori au ieşit în grabă, iar la scurt timp în dormitorul devastat de la mezanin (parter) a intrat un domn care s-a recomandat ca fiind procuror, şi asistentul său, care urmăriseră, dinspre cimitir, desfăşurările. Le-am prezentat paturile, dulapurile şi lambriul, incendiate, cărţi fumegînde din bibliotecă, cămaşa mea arsă la spate, precum şi 15 gloanţe culese de pe jos, dintre numeroase altele de pe duşumea. Aceştia mi-au scris numele în carnetul lor. Cred că acest fapt m-a apărat în perioada următoare de pericolul arestării, deoarece, de fiecare dată cînd eram chemat la Chestura Poliţiei, eram întrebat despre gloanţele prezentate procurorului şi dacă ştiu cum se numeşte acesta.

În acea noapte de duminică, 28 mai, la Opera Română din Cluj spectacolul de gală Aida, de Verdi, a fost întrerupt, deoarece de la balcon studentul la Medicină Mircea Anghel, anunţat de un coleg care a pătruns intempestiv îl înştiinţase despre evenimentele ce se petreceau la cămin, a strigat: „Pericol! Pericol! – ungurii atacă studenţii şi distrug căminul „Avram Iancu”!. Cîţiva studenţi, între care Florea Marin de la Medicină şi Vasile Bărbieru de la Conservator, au plecat în grabă cu o birjă la Clopotniţa de lîngă Biserica Calvaria, unde au tras clopotele, alarmîndu-i pe mănăştureni şi pe studenţii de la Agronomie să meargă să-i despresoare pe studenţii asediaţi de la căminul „Avram Iancu”. Dar, din cauzele arătate, ei nu au mai putut acţiona.

În acea noapte, au fost arestaţi mai mulţi studenţi la ieşirea de la Operă şi de la cinematografe.
Cîrdăşia dintre revizionism şi comunismul românesc era atunci dovedită prin sincronismul acţiunilor banditeşti premeditate.
În zorii zilei de 29 mai, căminul „Avram Iancu” prezenta urmele unui dezastru, cu aspecte stranii şi de neînţeles, care stîrneau celor prezenţi şi trecătorilor mîhnire şi groază. Cele două drapele tricolore, pe care, înainte de ivirea zorilor studenţii le-au revărsat atîrnînd la două din ferestrele sparte de la faţadă, accentuau aspectul dezolant al căminului. În dimineaţa acestei zile a avut loc în faţa căminului o mare adunare de protest a studenţilor şi a cadrelor didactice, fiind prezenţi circa 2500 de studenţi şi o parte din cadrele didactice. Profesorul Ionaşcu de la Drept Civil şi prof. Traian Pop de la Drept Penal au înfierat atacul bandelor şi au acuzat organele de ordine publică pentru lipsa măsurilor de prevenire, cerînd sancţionarea celor vinovaţi.

Senatul Universităţii din Cluj s-a întrunit în şedinţă extraordinară în după-amiaza zilei de 29 mai 1946, condamnînd, cu revoltă şi indignare atacul, vandalismul şi incendierea Căminului studenţesc „Avram Iancu”. A fost adresat un protest energic către Guvernul ţării şi către Ministrul Educaţiei Naţionale, cerîndu-se o anchetă şi pedepsirea celor vinovaţi, ceea ce nu s-a întîmplat. Dimpotrivă, au fost vînaţi şi arestaţi studenţi nevinovaţi.
A avut loc vizita la Cluj a lui Teohari Georgescu, ministru de Interne, a lui Ştefan Voitec, ministru la Învăţămînt şi Educaţie, dar măsuri aşteptate nu s-au luat. A venit la Cluj şi ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a încercat să obiectiveze cumplitele desfăşurări de la Cluj. Dar, începînd de la Cluj, el a pornit pe drumul propriului său destin tragic, spre chinurile îngrozitoare ale temniţelor comuniste, încheiat cu un monstruos asasinat al unui intelectual comunist, care asumîndu-şi un mare risc, a încercat să-şi păstreze obiectivitatea gîndirii logice şi principiile umaniste. În aceleaşi temniţe şi-au încheiat în mod tragic viaţa mulţi dintre studenţii din „ Generaţia Cluj – 1946”, precum şi alţii, ţara noastră devenind o componentă exemplară a lagărului comunist. Ca efect al hidoasei cîrdăşii între comunism şi revizionism, au urmat arestări şi schingiuiri, precum şi exmatri-culări şi dispariţii fără urme ale unor studenţi.

Ca protest faţă de atacul căminului studenţesc „Avram Iancu” şi de acţiunile nedrepte desfăşurate împotriva lor şi împotriva principiilor democratice pe care ei le promovau, studenţii au răspuns prin Marea Grevă Academică, care a durat între 1-19 iunie 1946. Aceasta a fost condusă cu înţelepciune şi fermitate de către un comitet, avîndu-l în frunte pe studentul Valeriu Anania de la Teologie anul III şi Medicină anul II, care a fost arestat şi întemniţat. După eliberare, acesta a devenit arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, apoi Mitropolit al Clujului, Albei, Oradiei şi Maramureşului. Greva a avut un caracter antirevizionist şi anticomunist, pentru libertate, democraţie şi condiţii de studiu, fiind susţinută şi de studenţii de la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.

Din primele zile de grevă a urmat evacuarea forţată a căminului, ordonată de organele judeţene şi locale, cu participarea unor dispozitive ale armatei şi jandarmeriei, precum şi cu consensul conducerii Universităţii şi al unor decani. Era de pe atunci evident că justiţia în ţara noastră este aservită dictaturii comuniste, iar sfera noţiunii de democraţie devenea opacă în transfigurata lumină roşie venită din răsărit.
Reuşind să ne salvăm din încleştarea cumplitelor întîm-plări care s-au petrecut la Cluj în primăvara 1946, am avut şansa ca, la comemorarea a 50 de ani de la acele evenimente, să remărturisim adevărul şi să ne exprimăm convingerea că prin cunoaşterea lui, se poate contribui la liniştea şi pacea care trebuie să existe între toţi locuitorii Clujului şi ai acestor binecuvîntate meleaguri transilvane. Se reiterează şi în acest caz, principiul: Iertăm, dar nu uităm!

În ziua de 28 mai 1996, Comitetul de organizare a progra-mului de comemorare, avîndu-l ca preşedinte pe I.P.S. arhiepiscopul Bartolomeu Anania, a prevăzut o întîlnire comemorativă la căminul „Avram Iancu” (acum sediul Facultăţii de Drept) şi un simpozion în „Aula Magna” a Universităţii „Babeş-Bolyai”, cu tema „Generaţia Cluj – 1946”. În aceeaşi zi a fost instalată pe frontispiciul căminului „Avram Iancu” o placă comemorativă cu următorul conţinut inscripţionat:

În noaptea de 28/29 mai 1946 acest cămin studenţesc a fost atacat şi devastat de grupări provocatoare înarmate. Violenţele comise de acestea au fost urmate de protestul studenţimii clujene, concretizat în Marea Grevă antirevizionistă şi anticomunistă din 1-19 iunie 1946, cea dintîi mişcare pentru apărarea demnităţii şi integrităţii teritoriale a statului român.

Cu recunoştinţă faţă de propriul destin şi cu mîndria datoriei împlinite, studenţii din „Generaţia Cluj – 1946”, ai Universităţii „Regele Ferdinand I”, au îndeplinit, pe baricada acelei vremi, o misiune de onoare, declanşînd prima manifestare de împotrivire faţă de acţiunile revizioniste şi antidemocratice din ţara noastră.

Prof. univ. dr. Augustin POP