100 de ani semnarea tratatelor de pace de la Paris

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. În acest context, istoricii din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi ai Direcției Patrimoniu Cultural Universitar al UBB vă vor prezenta articole avânt ca temă Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Proiectul continuă astăzi cu un studiu privind tratatele de la Versailles şi Saint Germain, semnat de reputatul istoric dr. Alexandru Ghișa.

România de la Versailles la Saint Germain – 1919

La Conferința de Pace, problemele teritoriale s-au amestecat printre alte probleme – hotărârea celor Patru Mari să realizeze o pace pentru Europa care să convină propriilor lor interese, drepturile minorităților în statele succesoare în general și în România în special, amenințarea extinderii bolșevismului în Europa Centrală. În consecință, prioritatea Conferinței de Pace, impusă de Franța, țară gazdă, a fost încheierea păcii cu Germania. Acțiunea a fost finalizată la 28 iunie 1919, prin semnarea Tratatului de la Versailles. Prin acest tratat, interesele celor Patru Mari – SUA, Franța, Anglia, Italia – erau satisfăcute. România, alături de Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, figurau printre semnatari, fiind deci recunoscute ca state aliate și confirmate ca subiecte de drept internațional. Conform Tratatului de la Versailles, Germania pierde toate coloniile, retrocedează Franței Alsacia și Lorena, Belgiei – Eupen, Malmédy și Moresnet, Poloniei, pe care o recunoaște ca stat independent – Poznania și o parte din Silezia Superioară, Danemarcei – Nordul regiunii Schleswig. Prin secțiunea militară a Tratatului, Germania desființează serviciul militar obligatoriu, forțele armate sunt limitate la 100.000 de oameni, zona Rinului este demilitarizată și este obligată să plătească reparații de război, a căror sumă urma să fie stabilită ulterior. Prin art. 116, Germania se obligă să recunoască „independența tuturor teritoriilor desprinse din vechiul imperiu al Rusiei”, iar prin art. 117 să recunoască valabilitatea tratatelor încheiate cu „statele ce s-au constituit sau se vor constitui în întregul sau în parte din teritoriile vechiului imperiu al Rusiei”. Totodată, este semnat Pactul Societății Națiunilor, care formează prima parte a tuturor tratatelor de pace încheiate cu foștii inamici, precum și statutul Organizației Internaționale a Muncii (OIM), care formează partea a 13-a a Tratatului de pace cu Germania și a celorlalte tratate de pace. În Tratatul de la Versailles cu Germania, România estre vizată în trei chestiuni: I. În problema reparațiilor, prin art. 224 și anexa VII, se prevede încetarea tuturor drepturilor, titlurilor și privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța-Istanbul, ce intră în posesia României; II. În art. 259, alineat 6, Germania este obligată să renunțe la Tratatul de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918, iar în art. 292, Germania recunoaște ca fiind abrogate toate tratatele, convențiile și înțelegerile încheiate cu România „înainte de 1 august 1914 sau de la această dată, până la punerea în vigoare a tratatului de față”. De asemenea, prin art. 232, Germania era obligată să plătească „toate pagubele cauzate populației civile a fiecăreia din Puterile aliate și asociate”, cuantumul lor urmând a fi stabilit de o comisie, din care România nu a făcut parte, deși o treime din teritoriul ei s-a aflat timp de doi ani sub ocupația Puterilor Centrale; III. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării (CED), cu sediul la Galați, care gestiona navigația pe sectorul Brăila – Sulina și înființarea pentru sectorul de la Brăila la Ulm a unei Comisii Internaționale a Dunării (CID), urmând ca o conferință specială să definitiveze statutul politico-juridic al Dunării. Referitor la această ultimă chestiune, la 26 iunie 1919, Ion I.C. Brătianu a înaintat Consiliului Suprem un memoriu cu privire la situația creată României prin măsurile de administrare a Dunării întreprinse de Marile Puteri. Se cerea restabilirea regimului de navigație existent înainte de război la Gurile Dunării și restituirea către statul român a vaselor sale capturate de către armatele inamice și transportate în apele lor teritoriale, care se găseau în posesia provizorie a armatelor aliate, precum și limitarea atribuțiilor misiunilor militare franceze, engleze și americane pe Dunăre la rolul lor de a aproviziona armatele aliate. Prin memoriu, se solicita completarea CID cu reprezentanții Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și României. La 23 august 1919, Consiliul Suprem a comunicat delegației române că este de acord cu admiterea reprezentanților celor trei state în CID, dar respinge celelalte cereri conținute în memoriu.

Aliata Germaniei, Austro-Ungaria, se dezintegrase în ultimele luni ale anului 1918. Se căutau parteneri de dialog și aceștia nu puteau fi decât cei ce purtau responsabilitatea declanșării războiului mondial, națiunile dominante din statul dualist, austriecii și ungurii. Cele două națiuni și-au constituit și ele propriile structuri statale independente, Austria și Ungaria. Acestea au avut statutul de state învinse și vor face obiectul unor tratate de pace distincte, cu fiecare dintre ele. Tratatul de pace de la Versailles menționează expres la art. 80 că „Germania recunoaște și va respecta în mod strict independența Austriei”, dar nu face nicio referire la Ungaria. La 29 mai 1919, delegațiile României, Poloniei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei și Greciei au fost informate asupra principalelor clauze ale proiectului Tratatului de pace cu Austria și ale unui tratat special referitor la minorități. În acest ultim proiect, art. 5 prevede dreptul Marilor Puteri de a lua măsurile ce le consideră necesare pentru a „proteja” interesele minorităților din România. De asemenea, în textul tratatului cu Austria se făcea referire la obligația României de a prelua o parte importantă a datoriei de stat a fostei monarhii austro-ungare. În fața acestei situații, Ion I.C. Brătianu acționează în numele țărilor aliate mici și mijlocii, cere și obține de la președintele Conferinței, un răgaz de 48 de ore pentru studierea textului tratatului. El a încercat să solidarizeze toate statele mici și mijlocii interesate în tratatul cu Austria, pentru a protesta împotriva faptului că nu au fost consultate la stabilirea clauzelor acestuia. Deoarece nu a reușit, delegația română se angajează singură într-o dispută îndelungată și dură cu Marile Puteri, pentru a obține ameliorarea unor prevederi, precum și pentru o modificare a clauzelor ce lezau independența și suveranitatea țării.

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye

Între timp, Marile Puteri, prin presiuni și mici concesii, caută să determine guvernul român să semneze Tratatul de pace cu Austria și Tratatul Minorităților. La 8 septembrie 1919, Consiliul Suprem avertizează guvernul român că dacă nu va semna cele două documente, România nu va fi admisă nici la semnarea Tratatului cu Bulgaria. Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint-Germain-en-Laye în 10 septembrie 1919, ceremonie la care nu a participat nici un delegat din partea României. Prin acest tratat se recunoaște independența Austriei și a tuturor statelor vecine, inclusiv a celor formate pe fostele teritorii ale monarhiei austro-ungare. Austria cedează Italiei Tirolul de Sud, orașele Trieste și Zadar, peninsula Istria și regiunea Craina. Prin tratat are dreptul la o armată de numai 30.000 de oameni și este obligată să plătească despăgubiri de război. Un articol special interzice alipirea Austriei la Germania. Prin art. 59, Austria se obligă să recunoască unirea Bucovinei cu România, iar prin art. 87, recunoaște hotarele statelor ce s-au constituit sau se vor constitui din teritoriile fostului imperiu al Rusiei. Art 60 din tratat impune României clauze privind regimul minorităților, al tranzitului și comerțului (dezvoltate într-un tratat special), iar art. 61 obligă statul român să preia o parte din datoria publică a fostei monarhii.

Intransigența lui Ion I.C. Brătianu a prejudiciat interesele României

Intransigența lui Ion I.C. Brătianu nu numai că nu a obținut rezultatele scontate, dar a ajuns să prejudicieze interesele României la Conferința de Pace. La două zile după semnarea Tratatului de la Saint Germain cu Austria, la București a intervenit o criză guvernamentală determinată de demisia lui Brătianu și a guvernului său. La 27 septembrie 1919 se formează un guvern de militari condus de generalul Arthur Văitoianu, aflat sub influența lui I.I.C. Brătianu. Noul premier a neglijat relațiile externe și a declarat că nu este abilitat să semneze Tratatul de pace cu Austria, delegația română la Paris reiterând încă o dată motivele pentru care nu îl poate semna. Pe 15 noiembrie, un nou ultimatum din partea Consiliului Suprem cere guvernului român să semneze Tratatul de pace cu Austria și Tratatul asupra minorităților. Guvernul român este somat să răspundă în termen de 8 zile. În caz contrar, delegația română trebuia să se retragă de la Conferința de Pace, iar statele membre ale Consiliului Suprem vor rupe relațiile diplomatice cu România. Nota a fost înmânată guvernului român la București, la 24 noiembrie, seara și trebuia dat un răspuns până la 2 decembrie 1919. În această situație limită, guvernul Văitoianu a refuzat și a demisionat la 28 noiembrie 1919. După mai multe consultări, regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea noului guvern pe Alexandru Vaida-Voevod, care a păstrat portofoliul Ministerului Afacerilor Străine și a hotărât să accepte condițiile Consiliului Suprem pentru a nu periclita câștigurile deja obținute la Paris și a restabili bunele relații cu Occidentul. În consecință, la 10 decembrie 1919, guvernul Alexandru Vaida-Voevod, a semnat, prin delegații săi la Conferința de Pace – generalul Constantin Coandă și Ion Pelivan, Tratatul de pace cu Austria de la Saint-Germain-en-Laye, Tratatul minorităților și Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine. Prin acest ultim tratat (semnat la 27 noiembrie 1919), frontiera între România și Bulgaria este stabilită „astfel cum exista la 1 august 1914”.

Dr. Alexandru Ghișa

Bibliografie:

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007.

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.

Alexandru Ghișa, România și Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relațiilor diplomatice (1918-1921),Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Muzeul Județean de Istorie Brașov, 1995.

A.D. Xenopol, Românii și Ungurii, Editura Albatros, București, 1999.

Nicolae Enciu, 1918 pe ruinele imperiului spulberat de istorie. Basarabia în pragul modernității, Editura ARC, Chișinău, 2018.

Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe românești în date, Editura Enciclopedică, București, 2003.