Vreau o ţară ca afară

Cine zice că în alte ţări câinii nu umblă cu covrigi în coadă, tind să îi contrazic puţin. Asta după ce aflu că medicii din Canada, cărora guvernul le-a crescut salariile, protestează. De ce? Oamenii ăştia care salvează vieţi se hotărăsc că nu merită aceste măriri şi guvernul mai bine şi-ar îndrepta fondurile spre subordonaţii lor, asistentele, infirmierele şi restul personalului care facilitează vieţile pacienţilor aflaţi în spitale.

Şi acum stau şi mă întreb. În ţara noastră nu se simte nimeni? Nu mă refer la medicii care se chinuie să trăiască din şpăgi şi bani daţi pe „sub mână” (asta dacă nu vrei să mori pe patul de spital), ci la mai marii din conducerea ţării, care primesc salarii la care o asistentă care are în grijă sute de bătrâni şi bolnavi nici măcar nu îndrăzneşte să viseze. Ei merită. Merită pentru că îşi ajută poporul, să ajungă la sapă de lemn, bineînţeles. Merită pentru că se întrunesc în miez de noapte să ia decizii “pentru popor”, în timp ce poporul protestează în miezul zilei. Merită pentru că nu sunt corupţi, nu au dosare şi îşi pun seara capul liniştiţi pe pernă ştiind că niciodată nu li se vor termina banii din conturi. Pentru că tot ceea ce e legat de bunul simţ li s-a terminat demult.

“Vreau o ţară ca afară” devine noul slogan al românilor, în timp ce a noastră se duce de râpă. Aflăm cu mândrie în suflet pentru statutul de om şi cu un anume regret pentru că altundeva se poate, despre fapta acestor oameni, care ar renunţa la ceea ce li se oferă pentru semenii lor. În timpul acesta, semenii noştri se gândesc cum să facă să îşi mai pună încă puţin la salariul deja exagerat comparativ cu munca pe care o depun. Oare s-au gândit vreodată la condiţiile mizere în care sunt nevoiţi să stea mii de pacienţi zilnic şi să aştepte să fie trataţi doar dacă mai bagă câteva sute de lei în buzunarul cui trebuie? Sau la partea cealaltă a baricadei, unde da, cu umilinţă recunoaştem că şi asistentele sunt nevoite să mai tragă dintr-o parte şi din alta să reuşească să trăiască o viaţă decentă. Şi acesta e doar un caz minimalist din acest întreg sistem bolnav, în care un sărac ia de la alt sărac formându-se astfel un cerc vicios, din care se pare că nu mai găsim nicicum o cale de scăpare. În acest timp consolarea apare cu zicala “banul tot la ban trage”, când de fapt banul este luat, cu nonşalanţă şi nesimţire, mereu de cei care nu merită.

Exemple de urmat se pare că sunt, rămâne să vedem când ne vom decide să le urmăm. Până atunci, vrem şi noi o ţară ca afară, doar că mai trebuie să ne gândim puţin ce înseamnă asta, aşa încă vreo 20-30-40… de ani.

Iulia LUPŞA