Voturi şi semnături

După cum se știe, fiecare candidat la funcția supremă în stat trebuie să depună nu mai puțin de 200.000 de semnături pentru a participa la competiție. Rezultatele finale prezentate de Biroul Electoral Central în urma primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale arată însă că șapte dintre cei 14 candidați care au încercat să ne convingă că sunt salvatori ai țării au obținut mai puține voturi decât numărul de semnături pe care le-au prezentat pentru a intra în cursa electorală. Cine sunt ei? Iată-i: Alexandru Cumpănaşu (independent) – 141.316 voturi, Viorel Cataramă (Dreapta Liberală) – 48.622 voturi, Bogdan Stanoevici (independent) – 39.192 voturi, Cătălin Ivan (Alternativa pentru Demnitate Naţională) – 32.787 voturi, Ninel Peia (Partidul Neamul Românesc) – 30.884 voturi, Sebastian Popescu (Partidul Noua Românie) – 30.850 voturi, John-Ion Banu (Partidul Naţiunea Română) – 25.769 voturi.

Oare cum se explică că atâția candidați – şapte din 14, adică jumătate – nu au obținut nici măcar voturile pe care s-au bazat atunci când au depus listele de semnături pentru a intra în competiție? Ar fi, poate, măcar două explicații.

Prima. Listele cu susţinători au fost întocmite fraudulos. Din păcate, nu-i exclus să se confirme cazuri de fraudă, mai ales că au fost indicii în acest sens privind câțiva dintre candidații menționați mai sus, iar Biroul Electoral Central a sesizat deja instituțiile competente pentru a demara cercetări. Dacă se va dovedi că lista cu semnături a fost întocmită prin înşelăciune, atunci lucrurile ar fi extrem de grave. Nu-i defel în regulă să apelezi la astfel de practici pentru a putea candida la o funcție atât de importantă în stat. Sau la oricare funcţie în stat. În cazul în care, să presupunem, unul dintre acești candidați devine președinte, oare cum va respecta Constituția și legile, din moment ce a pornit pe acest drum apelând la fraudă?

A doua. Cei care au semnat au făcut asta pur şi simplu aiurea, fără ca gestul lor să aibă vreo legătură cu planurile candidatului vis-a-vis de România. Strângerea cu atâta ușurință a 200.000 de semnături ar putea însemna şi că mulți “semnatari” nu au conştientizat ce fac şi nici ce implică gestul lor. Ei nu s-au gândit că, practic, prin iscălitura lor pe tabel îşi dau acordul pentru un „program’’ propus de un candidat sau altul. Au făcut-o, cel mai probabil, pentru că au fost mulţumiţi că cineva i-a băgat în seamă şi le-a dat un rol: acela de a îşi pune semnătura pe un tabel. Până la urmă, nici nu trebuie să ne mire această ignoranţă, atâta timp cât cultura politică a electoratului din România şi nivelul de înţelegere a mecanismelor democratice lasă de dorit.

Dar, pentru ca pe viitor să nu mai apară discuţii despre cum au fost obţinute semnăturile pentru cursa electorală şi nici despre cum unii candidaţi au obţinut mai puţine voturi decât semnături, cel mai sănătos poate că ar fi, pur şi simplu, eliminarea listelor. Şi asta deoarece nu este normal să condiţionezi dreptul unui cetăţean de a candida la o funcţie sau alta de strângerea unui număr de semnături. Mai bine spus, nu poţi pune bariere când este vorba de exercitarea unui drept fundamental, dreptul de a fi ales.

Cosmin PURIȘ